Salariaţii-firme, loviţi de cota unică mai mult decât cizmarii

Însă „de prin noiembrie 2008 nu se mai vinde mai nimic”, se plânge micul întreprinzător.

Pentru că sursa veniturilor firmei este serviciul de reparaţie a încălţămintei, Gheorghe Pană a decis, în 2007, să opteze pentru sistemul de impozitare pe venitul microînteprinderii care, la acel moment, era de 2%. Societatea cu numai doi angajaţi - el şi fiul său - şi cu afaceri mult sub limita de 100.000 euro pe an s-a încadrat fără probleme în această categorie.

Între timp, taxa a ajuns la 3% în 2009. Cea mai grea lovitură însă a venit în chipul impozitului minim, introdus începând cu luna mai 2009 pentru toate companiile din România, indiferent de domeniul de activitate.

Trecerea la PFA, soluţia optimă

Din această cauză, mai mult decât impus de trecerea de la taxarea de 3% pe venit la 16% pe profit, omul se gândeşte serios să închidă SRL-ul şi să-şi înfiinţeze un PFA (persoană fizică autorizată). În prezent, Gheorghe Pană prospectează terenul. „Pe PFA nu-i controlează nimeni. Iar la noi vin mereu în controale. Garda Financiară a fost de două ori, anul trecut”, aduce el un argument în plus.

La venituri de circa 3.000 de lei pe lună, micul atelier are cheltuieli de circa 2.300 de lei. Impozitată cu 3% pe venit, firma plătea la stat 1.080 lei pe an. În cazul taxării cu cota unică, se ajunge la 1.344 lei pe an la bugetul statului. În acest caz, diferenţa nu mai are nicio relevanţă: impozitul forfetar este de 2.200 de lei, la cifra sa de afaceri.

De ce îşi iau angajaţii salariile pe firmă

Acest cizmar face parte din categoria microfirmelor care au câţiva angajaţi şi fac producţie sau asigură anumite servicii pentru populaţie. O altă categorie, destul de răspândită, sunt microîntreprinderile înfiinţate pentru a masca veniturile salariale.
 
A devenit deja comună expresia „îşi ia salariul pe microîntreprindere”. Numărul exact al angajaţilor „deghizaţi” în firme nu este cunoscut. Cert este că, de cele mai multe ori, ei au recurs la această metodă împinşi de angajatori. Motivul e simplu: cu o factură pe lună către o societate au scăpat de grija plăţii contribuţiilor sociale şi a impozitului pe salariu, dar şi de bătaia de cap ce le-ar fi putut-o da nevoia de a disponibiliza salariaţi.

Pe aceşti angajaţi prin intermediul unei firme renunţarea la impozitul de 3% pe venit şi trecerea la cota unică, aplicată de la începutul acestui an, îi loveşte cel mai puternic.

De exemplu, un arhitect care obţine un venit de 54.600 de lei pe an şi are cheltuieli de circa 3.600 de lei, dădea la stat 1.638 de lei, până la introducerea impozitului minim de 4.300 lei, pentru această categorie de venituri. În schimb, obligaţia de a aplica impozitul de 16% pe profit duce la plata către stat a sumei de 8.160 de lei.

În aceste condiţii, rămâne la latitudinea fiecărui mic întreprinzător, în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară şi de veniturile pe care le are, să decidă ce vor face în continuare.

Dacă diferenţa dintre venituri şi cheltuieli nu este foarte mare, povara grea rămâne impozitul minim, de care micii întreprinzători pot scăpa înfiinţându-şi un PFA. În schimb, când veniturile sunt foarte mari comparativ cu cheltuielile, nu vor scăpa de cota unică nici dacă ar deveni PFA.

Câte plăteşte fiecare, în funcţie de sistemul de taxare

2001-2009

Scurt istoric al microîntreprinderilor

Microfirmele din România au avut un regim special de taxare încă din anul 2001. Pe atunci, impozitul pe venitul anual realizat era de numai 1,5%. Pentru a beneficia de această facilitate, societăţile trebuiau să aibă cel mult nouă angajaţi şi o cifră de afaceri de maximum 100.000 de euro.
 
Capitalul social trebuia să nu fie deţinut de stat, autorităţile locale şi nici de autorităţile publice. Ulterior, s-au adăugat şi condiţii, ca de exemplu să fie cel puţin o persoană angajată şi să aibă înscrisă în obiectul de activitate producţia de bunuri materiale, prestarea de servicii şi/sau comerţul.

Nu aveau dreptul să opteze pentru regimul special de impozitare microîntreprinderile din domeniul bancar, al asigurărilor, reasigurărilor şi pieţei de capital, cu excepţia societăţilor care desfăşoară activităţi de intermediere. Nici organizatorii de jocuri de noroc, pariuri sportive şi ai cazinourilor nu aveau acces la impozitul special.

La fel şi firmele deţinute de o companie cu peste 250 de angajaţi. În 2006, microîntreprinderile au plătit un impozit pe venit de 3%. Ulterior, în 2007, acel impozit s-a situat la 2%, în 2008 la 2,5%, pentru a ajunge în 2009 înapoi la 3%.

La finele lunii august a anului trecut, în dosarele Fiscului figurau circa 190.000 de contribuabili înregistraţi ca plătitori ai impozitului pe venit. Acestea fac parte din cele aproape 560.000 de microîntreprinderi care existau anul trecut în România, potrivit Cartei Albe a IMM-urilor 2009, publicată de Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii (CNIPMMR).

Nu toate microfirmele au optat pentru regimul de taxare pe venit. Acest regim era avantajos pentru firmele care obţineau venituri mari şi aveau cheltuieli mici.

Peste 90% din IMM-uri sunt microîntreprinderi