Săraru: „Am văzut la Ceauşescu semnele bolii tipice dictatorilor”

Săraru povesteşte cum s-a enervat Ceauşescu, aflând că cenzorii trec peste capul lui, dar şi cum a dat comandă să se înfiinţeze Teatrul Foarte Mic în locul unui magazin.

evz.ro: Când l-aţi cunoscut pe Ceauşescu?
Dinu Săraru: Pe Ceauşescu l-am cunoscut, personal, într-o împrejurare dramatică pentru mine, la două zile după premiera filmului Clipa, inspirat de romanul meu Clipa, (apărut şi el după decembrie ’89, cu un studiu introductiv al lui Ion Cristoiu), iar filmul ar merita şi el să fie văzut azi, de generaţiile mai tinere care sunt înclinate, cu ajutoare propagandistice de rigoare – să creadă că am fost, douăzeci şi cinci de ani, doar un popor vegetal care a explodat ca mămăliga!

Aici discuţia rămâne deschisă, sper, pentru că nu se poate închide nici în cazul evenimentelor din ’89; nu toată lumea e convinsă că a fost doar explozia mămăligii cu emblema Revoluţiei revendicată de alţii! Premiera filmului, la Patria, asaltată de public, a fost un mare succes, cu aplauze interminabile, cu lumea cu ochi în lacrămi, cu felicitări de partid şi de stat, cu bravo, bravo, bravo!

Însă a doua zi, dimineaţa, era într-o joi, am fost chemat la Primul secretar al Capitalei, Gheorghe Pană, din conducerea supremă a partidului, care, şoptit, m-a anunţat că filmul, rolele, singura variantă existentă atunci, a fost ridicat de securitate, difuzarea interzisă; el nu-şi poate imagina ce ar putea urma, să încerc şi eu să mă interesez ce s-a întâmplat, el fiind complet descoperit, mai ales că mă îmbrăţişase la premieră şi-mi declarase că va propune ca filmul să ruleze şi în toate cluburile uzinelor din Bucureşti.

Şi ce se întâmplase? Dăduse ordin Ceauşescu?
Am plecat la Teatrul Mic ameţit, m-am închis în birou, secretara mi-a spus că toată lumea ştie că filmul ... a fost arestat. Aşa i-am scris lui Ceauşescu, disperat, înfricoşat, nu-mi ajungea aerul să respir, şi cu un curier l-am trimis la Poarta C la Comitetul Central, "Din partea directorului Teatrului Mic, Dinu Săraru", scria pe plic.

Peste două ore aveam să fiu anunţat de un şef de cabinet al Secretarului general că "tovarăşul vă aşteaptă, sâmbătă, la ora 12.00", şi la ora 12.00 am intrat în birou cu senzaţia îngrozitoare că sub primul meu pas nu se afla nici o duşumea şi că mă prăbuşesc în gol.

M-am trezit cu "Tovarăşul" înaintea mea, cu mâna întinsă, şi m-a condus la birou, arătându-mi să stau pe fotoliul din dreapta, în care m-am aşezat, aşteptându-l pe el să se aşeze mai întâi, şi când am ridicat capul nu l-am mai văzut, fotoliul era prea jos, eu mă scufundasem în el, nu puteam trece cu ochii de călimara de aur brodată rustic, din faţa frunţii mele.



"Ceauşescu: N-ai venit dumneata la mine, fără vreun interes’’

Ce v-a spus? Care au fost cuvintele lui, vă mai amintiţi?
Mi-a spus: - Te ascult! Mi s-a părut grăbit, glasul hârâit, răguşit, cuvântul scurt, provocator, ochii lui mă priveau sec, ochi în ochi, suspicios, exact ca ochii ţăranului care n-are încredere în nimeni şi e gata, dinainte, să spună, "să vedem, să mai vedem, să ne lămurim ce vrei dumneata, ce ascunzi, de fapt, că n-ai venit dumneata la mine, fără vreun interes". Şi "neţinut", cum zic, tot ţăranii, am început să spun că - am scris un roman, Clipa …

- Ştiu, zice el, tot scurt şi bănuitor...
- După roman s-a făcut un film …
- Ştiu, l-am văzut, l-am văzut cu tovarăşii... E un film bun, şi se uita la mine şi mai bănuitor şi mai neîncrezător, nu ştia ce vreau, nu înţelegea, dacă a văzut filmul şi era bun şi ... Însă în film ai spus şi un neadevăr de care nu era nevoie. Şi am îngheţat... însemna că de aici mi se trăgea…

- Dumneata spui şi în carte şi în film, că după ce am eliberat din închisori deţinuţii politici, i-am mai trecut, ca să se întremeze şi prin câte un sanatoriu, spital… Nu e adevărat! Şi a ridicat glasul ca la discurs şi aşa a şi continuat. I-am scos din închisori şi i-am lăsat aşa cum erau, cu lădiţa în mâini, bolnavi, ofticoşi schilozi, şchiopi, slabi, neputincioşi... Nu e adevărat, nu trebuia să spui asta, nu era nevoie, însă filmul e bun, e necesar, mi-a plăcut.

Părea că se uşurase... Atât avea să îmi reproşeze? Acest neadevăr penibil, într-adevăr?! Atunci am continuat şi eu, cu un glas mai puţin pierit, dar fără timbru: - Însă, după premieră, miercuri seara, după urale şi aplauze şi felicitări… filmul a fost oprit şi interzis!

Şi cum a reacţionat?
A urmat secunda lui de interzicere, a înlemnit, mi-am dat seama că se trecuse peste el, nu putea juca teatru, uimirea era adevărată, interzicerea sufocantă...

Au urmat telefoane, scurte, nervoase, strigăte răguşite, înecate, seci. Rădulescu, secretarul cu cultura, nici el nu ştia, Popescu, secretarul cu presa şi televiziunea, nici el nu ştia; apoi ordinele scurte, abia stăpânite, să înceapă imediat difuzarea filmului, Alexandru Ionescu, să se scrie despre el în Scânteia imediat, şi mereu întrebarea, către cei trei: N-am văzut, noi, filmul împreună?!

Şi, după audienţă, chemarea la Dumitru Popescu care mi-a cerut ca filmului să i se adauge şi scena din roman care denunţa un secretar oportunist, scenă ce ridica la o cotă şi mai înaltă finalul.

Nu e păcat să se ignore şi acest film, cu mari, foarte mari actori români, între care străluceau Gheorghe Cozorici, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Violeta Andrei, Ion Dichiseanu, Emanoil Petruţ într-un nemernic denunţător la securitate şi în care se descriau lagărele comuniste şi arestările şi teroarea?!

Teatrul Foarte Mic, la comanda lui Ceauşescu

Cât a durat întrevederea cu “Tovarăşul”?
Audienţa  a durat treizeci şi trei de minute. M-a întrebat ce scriu, m-a întrebat ce mai fac la teatru şi i-am spus că vreau să fac un teatru de buzunar ca la Paris, să joc piese scurte, de avangardă.

Mi-a spus: - Unde vrei să fie?  Şi i-am răspus că m-am gândit la fostul Club, dintre cele două războaie, al tipografilor, unde George Mihail Zamfirescu a creat teatrul Treisprezece şi unu... de avangardă şi el în vreme, şi unde chiar el, Ceauşescu, inaugurase, cu câteva zile în urmă, un magazin complex de sticlărie, crătiţi şi jucării!

A pus mâna pe telefon şi i-a cerut şefului Capitalei, Gheorghe Pană să scoată magazinul şi să-l pună la dispoziţia Teatrului Mic şi aşa a apărut, în câteva luni, Teatrul Foarte Mic! 

- Te rog, să te duci, însă, şi la 23 August, unde există o sală de şapte sute de locuri şi să faci un teatru şi pentru cei de acolo care n-au timp să vină în centru. I-am promis şi m-am dus şi sala exista, dar nu exista scena, era doar un spaţiu pentru o masă pentru prezidiu şi nimeni nu avusese curajul să-i spună adevărul, iar directorii de atunci erau prieteni cu mine. "Nu ne nenoroci, nu-i spune, fă cum ştii!". Şi am făcut câteva spectacole cu versuri şi monoloage, dar nu prea venea nimeni.

Avea profilul unui dictator?
Vreau să spun însă că am trăit, atunci, pe viu, pe pielea mea, pe nervii, pe frica mea, în vara lui 1977, semnele prime ale bolii tipice dictatorilor: sentimentul nevoii dialogului continuu, numai al lor, cu poporul, şi numai cu poporul luat în întregimea lui!

Pleca de la un răspuns al meu şi replica lui creştea până la dimensiunea încremenitoare a unui discurs în faţa mulţimii şi nu eram decât eu în birou, însă nu mă mai vedea, trecea peste mine, frazele curgeau năvalnic, gesturile erau ale unui discurs la tribună.



“Uşa s-a deschis şi am ieşit în viaţă…”

L-aţi mai întâlnit de atunci?
De atunci nu l-am mai întâlnit, niciodată, numai pe el singur, ci numai în lume. În cartea "Cei care plătesc cu viaţa" povestesc pe larg audienţa, care, la final, s-a terminat cu o invitaţie aiuritoare.

- Aş fi vrut să vă întreb despre raportul dintre democraţie şi centralismul democratic astăzi, la noi, în socialism… Mă aflam înaintea uşii, mă conducea, trecuseră treizeci şi trei de minute.
- Uite, tovarăşe Săraru, zice, privind brusc ceasul de la mână, ca şi când şi-ar fi adus aminte atunci, în secunda aceea, de ceva foarte important, chiar neliniştitor… E douăsprezece şi jumătate, începe o şedinţă rămasă neterminată de ieri. E o întrebare interesantă, nu se poate  expedia. Vii vara asta la mare?
- Da, zic eu, nedumerit.
- Atunci vino într-o seară, să stăm de vorbă în linişte, fiindcă întrebarea este... Comandată parcă electronic, uşa s-a deschis şi am ieşit în viaţă...

Aşa aţi ajuns în CC...
Peste câteva săptămâni eram chemat la Comitetul Central, la Primul ministru, care mi-a spus că "Tovarăşul vă propune pentru calitatea de membru al Comitetului Central". După apariţia pamfletului Forţa Prostiei I,  în Flacăra, partea a II n-a mai apărut, mi s-au interzis toate rubricile, la Radio, la România liberă, la Flacăra, la Informaţia Bucureştilor, iar la Congresul al XI-lea, mă aflam, invitat, după mari intervenţii, sub cupola Sălii Palatului, în ultimul rând, când am şi fost excluşi din C.C.: un ofiţer tânăr în civil în cap de rând,  Corneliu Mănescu, Ion Iliescu, Dinu Săraru, un ofiţer tânăr în civil.

La prima pauză dată în timpul discursului-raport al lui Ceauşescu, Corneliu Mănescu s-a ridicat şi nu s-a mai întors.
- Tovarăşul Mănescu nu se mai întoarce? întreabă ofiţerul tânăr din capul rândului. Nu ştiam nici unul dintre cei doi care mai rămăsesem. La pauza de la sfârşitul discursului a plecat şi Ion Iliescu.

- Tovarăşul Iliescu nu se mai întoarce? Nu ştiam! Acum rămăsesem, în cap de rând un ofiţer tânăr în civil, Dinu Săraru, un ofiţer tânăr în civil. Aveam  picioarele  de plumb, nu mă puteam mişca, înţepenisem. Congresul al treisprezecelea!

Cu o astfel de încărcătură psihologică a cultului personalităţii, românii ar putea repeta vreodată greşeala de a ajunge să-şi venereze un şef de stat?
Dumneavoastră mă întrebaţi dacă poporul nostru are în sânge veneraţia pentru conducători. Nu cred. Însă apariţia unui astfel de cult, azi, mi s-ar părea un anacronism grav, şi mai grav decât în timpul lui Ceauşescu.

Cel mai mult m-ar îngrijora, însă, azi, clipa când în lumea politică ar apărea semnele frisonante ale sentimentului că democraţia, cu treptele ei ierarhice, începe să incomodeze şi când, aflat la putere, omul politic ar începe să simtă gustul acestei puteri şi nevoia lui Ceauşescu să discute pe cont propriu, voievodal, cu poporul. Baroniada şi răsfăţul ei prin toate partidele, poate fi un semn ? Mă întreb, preocupat, de la o vreme.

Vă consideraţi comunist?
Am fost şi am rămas un om "de stânga" în înţelesul cel mai european al termenului şi cărţile mele care, toate, au apărut şi după decembrie ’89, şi romanul Ciocoii noi cu bodyguard, şi filmul Ticăloşii căruia tot eu i-am dat titlul, susţin alegerea mea.

CARTE DE VIZITĂ

• Dinu Săraru s-a născut pe 30 ianuarie 1932 şi peste cinci zile împlineşte 78 de ani. Din 1950 până în 1977 a fost jurnalist -  redactor la "Radiodifuziunea Română", între 1950 şi 1960, la "Scânteia Tineretului", între 1963-1964, redactor-şef adjunct si apoi redactor şef al "Redacţiei Culturale a TVR", după 1969.
  
  
• Săraru a condus Teatrul Mic şi Foarte Mic timp de 27 de ani, din 1977 până în 1990. Din 2001 până în 2004 a fost directorul Teatrului Naţional "I. L. Caragiale", funcţie din care a demisioant odată cu alegerea lui Traian Băsescu preşedinte.
  
  
• Romancier controversat şi dramaturg, Săraru a publicat în 1974 romanul "Nişte ţărani", în 1976 "Clipa", între 1981 şi 1986 trilogia "Dragostea şi Revoluţia". În 1997 i-a apărut piesa de teatru "Crima pentru pământ". A publicat apoi în 2004 romanul "Ciocoii noi cu bodyguard".