Saviana Stănescu: „Umorul te salvează de la depresie”

Savianei Stănescu, în vârstă de 42 de ani, unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi americani contemporani, cu piese premiate şi jucate la New York (printre cele mai recente - „Waxing West”  şi „Aliens with Extraordinary Skills), i se va pune în scenă în 2010, „Pantoful lui Lenin”, tot în SUA.

Scriitoarea, care a părăsit România în 2001, vrea să plece o perioadă la Singapore şi se declară dezamăgită şi de visul american. Dramaturgul susţine că artiştii americani sunt mult mai modeşti decât cei români: „Când românii vor scapa de complexul de inferioritate care se transformă într-unul de superioritate, va fi grozav”.

Pe ce idee ai insistat îndeosebi în conferinţa „performing my (r)evolution”, susţinută la New York? Cum vezi Revoluţia după 20 de ani?
Acum, după douăzeci de ani, e desigur un moment al bilanţului. Eram studentă în Bucuresti la „revoluţie”, am fost pe străzi, am crezut în schimbare, am lucrat ca jurnalist vreme de 10 ani dupa aceea, cu idealism şi convingerea că - nu? - construim o lume mai bună.
M-am lovit, ca probabil mulţi alţii, de corupţie, indiferenţă, puterea celor cu bani (dobândiţi pe drept sau nedrept), invidie, decepţie, idealismul mi s-a tocit treptat-treptat şi în 2001 am ales să plec în SUA cu o bursa Fulbright. Dar, ca o profundă ironie a istoriei şi a vieţii, acolo am dat de „11 septembrie” şi am început să văd şi coşmarurile din visul american. Trebuie însă să spun că îmi place să aduc si o doza de umor în aceste poveşti serioase legate de revoluţii, traume sociale şi alte tragedii zilnice. Umorul te salvează de la depresie şi încrâncenare. De aceea în performance-ul meu „(r)evolutie” am şi câteva părti ironico-umoristice precum o imaginară cină cu Marx, unde discutăm sloganuri învăţate la şcoală, ne certăm pe concepte, dar Marx se ambalează şi îmi face curte.

Cum a marcat New Yorkul evoluţia ta personală şi dramaturgică?
Trăind la New York de atunci, am început să văd lucrurile într-un mod mai nuanţat şi complex, am înţeles că nici capitalismul nu trebuie idolatrizat, am realizat că ceea ce e important e libetatea de a analiza ceea ce se întâmplă în jurul nostru fără a vedea lucrurile în alb-negru, bun-rău, socialism-capitalism. Adevărul e undeva într-o zonă mai profundă, ce scapă dualismelor restrictive.

„Românii vor să creadă încă în visul american”

Te-ai mai întoarce să trăieşti în România?
Nu stiu dacă m-aş mai întoarce. Am făcut câteva tentative să vin mai des, să văd ce pot face în ţară, cum pot să folosesc experienţa dobândită aici, dar... nu m-am simţit utilă în România, mă rog, nu într-un fel care să mi se pară că e un pas înainte pentru mine, nu înapoi.
Plus ca piesele mele cu imigranţi sunt relevante aici în New York, nu prea sunt interesante însă acolo, căci viaţa e grea în Romania si oamenii vor să creadă încă în visul american, să-şi imagineze că există poate o lume perfectă aici.
Un tânăr regizor român, pe care-l apreciez foarte mult, a citit piesa mea „Aliens With Extraordinary Skills” şi mi-a spus: „piesa e buna, dar Saviana, scuză-mă, eu nu rezonez cu problemele astea ale imigranţilor tăi, acolo în America şi imigranţii ilegali sunt milionari "

Cum e privită Revoluţia noastră la New York?
Deci contează ce vrem să vedem aici, în America. Eu vreau să văd o realitate nuanţată, complexă, vreau să văd şi să discut, să aduc la lumina problemele celor săraci, celor care nu-şi pot realiza potenţialul uman şi creativ din lipsa circumstanţelor materiale/sociale favorabile. Cu umor, cum spuneam, dar nu vreau să-mi închid ochii la dramele umane, nici nu pot ca dramaturg, asta e hrana şi substanţa dramatica a pieselor mele.
Sigur că mi-ar plăcea să am o casă cu piscină şi o viaţă extrem de uşoară, cum vedem în filmele hollywoodiene, dar aceste aparenţe luxoase sunt de celuloid, nici marile staruri n-au o viaţă lipsită de greutăţi, asta înveţi aici.

„În America, am învăţat să fiu eu însămi”

Care e diferenţa esenţială între artiştii români şi cei americani?
Deci ce nu suport la unii colegi români este o anumită atitudine că totul li se cuvine, că sunt „geniali”. Modestia nu strică nimanui. Marii artişti aici, în SUA, sunt extrem de modeşti şi politicoşi, civilizaţi. De fapt, marii artişti ai lumii, sunt oameni de substanţă, generoşi, cărora le pasă de semenii lor, care nu se considera superiori (sau inferiori).
Când românii vor scapa de complexul de inferioritate care se transformă într-unul de superioritate, va fi grozav. Eu una asta am descoperit aici, în America: să fiu eu însămi, să fac ce mi se pare mie important, să nu aştept validarea din afară.

Care sunt cele mai mari realizări pe 2009?
Piesa mea „Aliens With Extraordinary Skills” care a avut cronici excelente pentru producţia de la Julia Miles Theatre a fost publicată de prestigioasa editura Samuel French. Am fost publicată în cateva antologii internaţionale, jucată în Germania, Suedia şi Mexico.
Conferinţa mea autobiografică performativă a avut succes la Londra şi aici in SUA şi am prezentat-o în cadrul festivalului „Performing Revolution” la New York Public Library for Performing Arts la Lincoln Center (cu sprijinul ICR New York care e implicat în organizarea acestui festival împreună cu alte institute europene).
De fapt anul asta, 2009, am colaborat cu mai mulţi artişti români (cum spuneam e un an nostalgic pentru mine). Cel mai interesant a fost proiectul lui Ciprian Mureşan care a făcut o video-instalaţie cu piesa mea „Dog Luv”, lucrare ce încă poate fi văzută la Bienala de la Veneţia şi la Berlin.

Ce piesa de-a ta va fi pusă în scenă în 2010?
Pentru 2010, aştept cu nerăbdare repetiţiile la piesa mea „Lenin's Shoe” („Pantoful lui Lenin)” care intră în producţie în iunie, precum şi producţia cu „Aliens” în spaniolă, în Mexico City la Teatro la Capilla.
Sunt Director of Eastern-European Exchange pentru Teatrul Lark, deci vom avea şi câteva schimburi de dramaturgi/regizori cu România, în special cu Teatrul Odeon (Dorina Lazar e un artist şi un lider adevărat cu care colaborăm foarte bine) şi cu Universitatea din Târgu Mureş şi cu Teatrul Ariel.
S-ar putea să mă duc să predau şi să fac un proiect în Singapore în toamnă, dar asta depinde de ce am de facut aici şi dacă pot sa ma desprind un an sau câteva luni de New York ca sa lucrez la Singapore. Iată ca dupa opt ani de New York, ma tentează un alt început, pe un alt continent. Cred că am ceva de aventurier şi de explorator în mine, ma fascinează spectacolul uman şi nu mă satur de a descoperi şi înţelege noi lumi şi noi oameni.

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU

„Nu cred în modelul selecţionerului unic”

Ce ar trebui îmbunătăţit în Festivalul Naţional de Teatru (FNT)? Cât de departe suntem de sistemul practicat în SUA?
Ceea ce cred că merită îmbunătăţit este procesul de selecţie, eu una nu cred în modelul selecţionerului unic, e un model totalitarist şi dictatorial care implicit generează un cult al personalităţii pentru ca persoana în cauză capătă prea multă putere, toată lumea teatrală depinde de ea. Chiar dacă e o persoană decentă, puterea de a decide într-un festival de asemenea anvergura, va crea oricui probleme de ego, desteptând micul dictator din fiecare.
Ar trebui făcut un comitet de selecţie, dupa părerea mea. Cu experţi care lucrează pe varii meridiane, cu recomandări, cu posibilitatea pentru companiile internaţionale de a aplica pentru a participa la festival. O modalitate mai democratică de selecţie.
Aici, în SUA, există anumiţi directori de festivaluri, care au şi creat/fondat festivalul, se ocupă de tot, de la găsit bani, la selectarea spectacolelor, pentru că este întreprinderea lor privată. Aşa da, dacă e festivalul tău privat, eşti „the boss” - culmea e că aceşti directori de aici nu se comportă deloc dictatorial şi nu manipulează puterea în scop personal, îşi fac întotdeauna un comitet de advisors/sfătuitori şi respectă cu adevărat expertiza şi părerea altora.
(Comentariile de mai sus nu se referă la selecţionierul de anul acesta Cristina Modreanu, polemica mea este cu acest sistem/idee de a avea un selecţionier unic, nu cu respectabilele persoane care au ocupat această poziţie.)

Ce ţi-a plăcut şi ce nu ţi-a plăcut la Festivalul Naţional de Teatru ? Care sunt plusurile, care au fost minusurile acestei ediţii?
Nu mai fusesem la FNT de 10 ani, deci nu pot să fac comparaţii între recentele ediţii, din păcate. Pentru mine a fost un prilej să mă reconectez la pulsul teatrului românesc, să văd şi eu unde este în acest moment.
Sper măcar că selecţia a reflectat într-o măsură acceptabilă starea teatrului românesc de azi, eu pot judeca doar ce am văzut şi nu am văzut toate spectacolele, am stat doar câteva zile, pentru conferinţele lui Richard Schechner la UNATC, al cărui scriitor în rezidenţă am fost între 2002-2005, când am lucrat la YokastaS şi dramatizarea romanului lui Paul Auster, „Timbuktu”. Acum am coordonat şi am scris o prefaţă la colecţia de eseuri ale sale: „Performance. Introducere şi Teorie”, tradusă de Ioana Ieronim, socotind că e responsabilitatea mea dupa masteratul în Performace Studies facut la NYU unde şi predau, de când am terminat al doilea masterat MFA în Dramatic Writing - scriere dramatică.

Care este spectacolul care te-a marcat?  Care dintre titluri crezi că n-ar fi trebuit să fie selecţionat într-un festival de asemenea anvergură?
Mi s-a părut interesant şi provocator spectacolul „Prinţesa Turandot”, de la Teatrul din Sibiu. Conceptul de tip jocuri video, re-imaginarea poveştii aducând în prim plan „paternalismul" fascist, limbajul gestual creat de regizor, pregătirea actorilor, mi s-au părut performante şi sincrone cu ce se petrece pe mari scene ale lumii de azi.
Îmi mai plac spectacolele lui Radu Afrim care este deja un „established” creator de lumi unice, originale, în competiţie doar cu sine însuşi.
Am mai remarcat câţiva artişti tineri de talent, m-au impresionat spectacolele Teatrului din Iaşi „România. Te pup”, de Bogdan Georgescu în excelenta regie a lui David Schwatz şi „Concreţii", în regia lui Alex Mihăescu la Green Hours.
Dar, cum spuneam, n-am văzut totul şi n-aş vrea să nedreptăţesc pe nimeni.
Noi, românii, ne dăm adesea cu stângul în dreptul, criticându-ne unii pe alţii, irosim prea multă energie în comentarii negative. Eu - în spirit american, of course - prefer să pun accentul pe ceea ce pozitiv şi mă inspiră. Viaţa e scurtă, nu vreau s-o irosesc degajând energie negativă, nu e constructiv.

Ce ar trebui îmbunătăţit în festival? Cât de departe suntem de sistemul practicat în SUA?
Ceea ce cred că merită îmbunătăţit este procesul de selecţie, eu una nu cred în modelul selecţionerului unic, e un model totalitarist şi dictatorial care implicit generează un cult al personalităţii pentru ca persoana în cauză capătă prea multă putere, toată lumea teatrală depinde de ea. Chiar dacă e o persoană decentă, puterea de a decide într-un festival de asemenea anvergura, va crea oricui probleme de ego, desteptând micul dictator din fiecare.
Ar trebui făcut un comitet de selecţie, dupa părerea mea. Cu oameni/experţi care lucrează pe varii meridiane, cu recomandări, cu posibilitatea pentru companiile internaţionale de a aplica pentru a participa la festival. O modalitate mai democratică de selecţie.
Aici, în SUA, există anumiţi directori de festivaluri, care au şi creat/fondat festivalul, se ocupă de tot, de la găsit bani, la selectarea spectacolelor, pentru că este întreprinderea lor privată. Aşa da, dacă e festivalul tău privat, eşti „the boss” - culmea e că aceşti directori de aici nu se comportă deloc dictatorial şi nu manipulează puterea în scop personal, îşi fac întotdeauna un comitet de advisors/sfătuitori şi respectă cu adevărat expertiza şi părerea altora.
(Comentariile de mai sus nu se referă la selecţionierul de anul acesta Cristina Modreanu, polemica mea este cu acest sistem/idee de a avea un selecţionier unic, nu cu respectabilele persoane care au ocupat această poziţie.)