Seara superlativelor la Festivalul „Enescu”

„Este un vârf al vârfurilor la această ediţie”

 „Grea alegere, dar noi, spectatorii de la Sala Palatului, am fost cei mai câştigaţi. N-am mai văzut niciodată o asemenea interpretare. Nu ştiu dacă Festivalul «Enescu» ne mai poate dărui ceva mai performant de aici încolo. Este un vârf al vârfurilor la această ediţie”, spunea o doamnă care aplauda frenetic, la sfârşitul primei părţi a concertului de sâmbătă seară, încheiată cu Haydn, Simfonia nr. 100 - „Militara”. „Concertgebouw s-a întrecut pe sine”, era replica cel mai des auzită printre spectatorii entuziasmaţi. Întregul concert a fost transmis în direct pe canalul de muzică Mezzo.

Trei interpreţi îmbrăcaţi în uniformă militară au venit din sală pe scenă, unul după altul, în şir indian, fluturând trei instrumente specifice fanfarelor militare, şi au încheiat apoteotic, în marş cadenţat, simfonia lui Haydn, cu dirijorul Mariss Jansons conducându-i spre cei aproape 3.000 de spectatori prezenţi în Sala Palatului. Lucrarea lui Dvorak, Simfonia nr. 8, cu care Orchestra din Amsterdam a încheiat programul, a adus publicul în delir.

Două bisuri

 Theodor Paleologu, ministrul culturii, şi Ioan Holender, directorul festivalului (care s-a angajat deja să prezideze şi ediţia din 2011), s-au ridicat în picioare, la fel ca întreaga audienţă de la Sala Palatului. Tehnica desăvârşită, plăcerea de a cânta a interpreţilor, sincronizarea perfectă, fineţea şi rafinamentul interpretării, toate i-au încântat pe spectatorii care au ovaţionat euforic, aproape un sfert de oră, ceea ce a convins orchestra să mai ofere încă două bisuri.

„Atât orchestra, cât şi dirijorul sunt cotaţi ca fiind cei mai buni din lume. Orchestra excelează nu numai prin omogenitate, sunetul foarte frumos, prin instrumentiştii capabili să execute solouri de virtuozitate, cât mai ales prin interpretare, prin fineţea cu care catifelează frazele, prin sensibilitate şi amplitudine, prin sonorităţi rafinate, dar nu în exces, aşa cum se întâmplă deseori”, apreciază muzicologul Anca Florea.

„A atins desăvârşirea”

Şi în al doilea concert, ieri-dimineaţă, totul a sunat impecabil, cu Şostakovici, Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră şi Simfonia nr. 3 - „Eroica” lui Beethoven. „În «Eroica», orchestra a fost de o splendoare cu totul ieşită din comun. Toată lumea a considerat aceste două concerte vârfurile festivalului, în seria simfonicelor de la Sala Palatului”, adaugă Florea.

„Concertmaestrul acestei orchestre este un român, violonistul Liviu Prunaru, cel care deschidea Festivalul în 2005, sub bagheta lui Yehudi Menuhin. Toate aşteptările s-au confirmat: am asistat la unul dintre cele mai bune, dacă nu chiar cel mai bun concert propus până acum în festival”, remarcă şi Cristina Comandaşu, de la Radio România Muzical, care consideră că orchestra „a atins desăvârşirea”.

Gheorghiu, aplaudată de 10.000 de spectatori

Tot sâmbătă-seară, celebra soprană Angela Gheorghiu a fost aplaudată de peste 10.000 de spectatori, în Piaţa Constituţiei. Recitalul acesteia, alături de Vlad Miriţă şi de orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”, dirijată de Tiberiu Soare, a fost organizat de Primăria Capitalei, cu ocazia Zilelor Bucureştiului, publicul având acces gratuit. Amfitrionul serii a fost actorul Victor Rebengiuc. Într-o rochie albastră cu o crinolină vaporoasă, Angela Gheorghiu a deschis concertul cu „Habanera”, din opera „Carmen”, de Bizet. Vlad Miriţă a cântat apoi „Nessun Dorma”, din „Turandot”, de Puccini, spectatorii izbucnind în aplauze înainte de finalul ariei.

Spre sfârşit, Gheorghiu a cântat „imnul ei secret”: aria „Muzica”, din opereta „Valurile Dunării”, de George Grigoriu. „Este o arie pe care o dedic întotdeauna românilor: mamei mele, tatălui meu, fetiţei mele şi tuturor celor care simt şi gândesc româneşte. Credeţi-mă, are întotdeauna un imens succes. Această arie este imnul vieţii mele”, a spus soprana pe scenă. (A contribuit Doinel Tronaru)

BALET

Senzualitate cu „La Belle”

Versiunea lui Jean-Christophe Maillot asupra poveştii „Frumoasa din pădurea adormită” a lui Charles Perrault a fost aplaudată îndelung sâmbătă seara, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Coregraful are un talent rar de-a împăca pe toată lumea: în sală, pe rafinaţii dansului şi pe cei ajunşi pentru prima dată la un spectacol de balet, iar pe scenă, pe dansatori, responsabili de lumini, costume şi decoruri. „Spectacolele mele trebuie să fie impecabile din toate punctele de vedere: scenografia, costumele şi coregrafia să fie toate pe acelaşi nivel, nici una să n-o depăşească pe cealaltă. Asta e o constantă a muncii mele”, declara Maillot la întâlnirea cu jurnaliştii români.

Cei 50 de dansatori de 23 de naţionalităţi din compania Les Ballets de Monte Carlo au dansat o „La Belle” aproape erotică, când luminoasă (apariţia Frumoasei, în interiorul unui balon transparent, care sugerează un halou, e fascinantă), când întunecată şi searbădă. Maillot a ignorat versiunea Disney asupra basmului şi s-a concentrat pe cea a lui Perrault, în care domină senzaţia luptei continue între dorinţă sexuală şi abstinenţă. Baletul, creat în 2001, a câştigat un Premiu Nijinsky. (Florentina Ciuverca)

Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, dirijor Mariss Jansons

Concertele Orchestrei Regale Concertgebouw din Amsterdam au fost cu siguranţă două dintre cele mai aşteptate evenimente din cadrul Festivalului George Enescu, având în vedere reputaţia de invidiat a acestei formaţii, cotate printre cele mai bune din lume. În plus, concertmaestrul acestei orchestre este un român, violonistul Liviu Prunaru, cel care deschidea Festivalul George Enescu din 2005, sub bagheta lui Yehudi Menuhin.

Cum primul concert al orchestrei s-a suprapus cu cel al violonicelistului Yo Yo Ma şi al formaţiei Silk Road de la Opera Naţională Bucureşti, am reuşit să-l ascult doar pe al doilea, foarte ofertant şi prin prezenţa violoncelistului Johannes Moser.

Toate aşteptările s-au confirmat: am asistat la unul dintre cele mai bune, dacă nu chiar cel mai bun concert propus până acum în festival. Concertul nr.1 pentru violoncel şi orchestră de Dmitri Şostakovici este una dintre cele mai dificile partituri scrise vreodată pentru acest instrument solist, însă şi partitura orchestrei este la fel de solicitantă. A fost evident faptul că deşi german, Johannes Moser înţelege perfect toate subtilităţile expresive ale acestei partituri (profesorul său a fost un elev al regretatului violoncelist Mstislav Rostropovici, cel care a interpretat în premieră această lucrare ce i-a fost de altfel dedicată de Şostakovici), dincolo de uimitoarea agilitate tehnică pe care violoncelistul a demonstrat-o cu prisosinţă. Din lumea spiritului tulburat al secolului XX, Moser ne-a transpus în universul muzicii lui Bach, lăsând practic fără grai o sală întreagă după cele două bisuri oferite cu generozitate.

A doua parte a concertului a fost consacrată uneia dintre celebrele simfonii de Ludwig van Beethoven: a treia, Eroica, o viziune atât de apropiată de ceea ce credem că şi-a dorit Beethoven să scrie, încât imediat mi-am amintit că cel numit Titanul de Bonn avea rădăcini olandeze. Totul a sunat impecabil: de la tempo-urile abordate în special în părţile a doua şi a treia, la modul cum orchestra a ştiu să răspundă intenţiilor dirijorului în construirea unei tensiuni specific beethoveniene, la trecerile bruşte de stare atât de bine coordonate, fără a uita impecabila partidă a alămurilor şi în general senzaţia că toate detaliile erau şlefuite în cel mai mic amănunt.

Aşa cum era de aşteptat, publicul a ovaţionat şi a aplaudat în picioare orchestra şi pe formidabilul ei dirijor, letonul Mariss Jansons (care a fost de altfel şi decorat la finalul concertului). Însă, din păcate încă o dată, publicul a dovedit că nu merita acest concert atât de aproape de perfecţiune: telefoanele mobile au continuat să sune (inevitabil, în cele mai frumoase momente de piano) şi anumiţi „neliniştiţi” să umble fără sens prin sală. (Cristina Comandaşu, muzicolog)