SENATUL EVZ: Anii furaţi

Revoluţia ne-a luat prin surprindere şi am crezut în ea. Când eşti într- o mulţime de un milion de oameni care se îmbrăţişează şi plâng de fericire, nu te mai întrebi cine i-a adunat şi din ce motiv. O mie dintre ei au murit împuşcaţi. Apoi a fost împuşcat şi Ceauşescu, pe care îl credeam sincer nemuritor.

S-a dat totul la televizor. A fost, de fapt, un film continuu, care a durat câteva săptămâni, de exaltare şi derută. Şi, deşi totul era la vedere, deşi efectele erau facile, deşi decorurile erau ieftine, deşi replicile erau clişeizate, deşi se vedeau bine sforile care-l ţineau pe iluzionist într-o falsă levitaţie, noi credeam în acel vis cu ochii deschişi. Revoluţia a fost telenovela noastră, iluzia noastră siropoasă. Nu pot nici azi să mi-o iert că am crezut-o, căci, într-o lume normală, n-ar fi crezut-o nici copiii. Dar voiam prea mult să fie adevărat.

În 1990, am intrat în lumea liberă şi democratică fără să ştim nici ce e libertatea, nici ce e democraţia. După cincizeci de ani de dictaturi fasciste şi comuniste, nu mai eram un popor, nici o societate. Eram o gloată. Dictatura comunistă a continuat sub un nickname străveziu. Înainte fusesem minţiţi, acum eram minţiţi. Înainte fusesem săraci, acum eram şi mai săraci. La facultate, aveam un salariu de cincizeci de dolari pe lună. Soţia mea era şomeră şi aveam un copil mic. Inflaţia era înspăimântătoare, ne coroda ca o baie de acid sulfuric. Curând, nu mai aveam nimic. Dar nu mi-am dat seama cât de jos am ajuns până nu mi-am vândut paleta de ping-pong.

Într-o zi de toamnă de un fantastic blând, am luat un tramvai către târgul de vechituri din Colentina. Tramvaiul era mult mai aglomerat decât şi-ar putea vreodată imagina un om dintr-o lume normală. Mergea cu uşile deschise, cu oameni agăţaţi de bare, pe scări, cu oameni căţăraţi pe tampoane. Era acoperit, de fapt, de un ghem de bărbaţi şi de femei care se-ndreptau spre târg.

Anii ’90, cei mai mizerabili pe care i-am trăit vreodată, se vor lega mereu în mintea mea de târgul de vechituri în care tramvaiele lăsau, de la şase dimineaţa, sute, mii, zeci de mii de inşi care voiau să vândă şi să cumpere lucruri care, în mod normal, ar fi trebuit să fie în lăzile de gunoi. Sunt de neimaginat murdăria, şi praful, şi mirosurile scatologice în care pătrundeai, înghesuit din toate părţile de oamenii care se călcau în picioare.

Pe jos, pe ziare boţite, pline de poze cu femei goale, se-nşirau şurubelniţe strâmbe, cărţi ferfeniţite, pisoi urduroşi, abia fătaţi, parfumuri contrafăcute, păpuşi cu picioarele smulse, rezerve goale de pixuri, discuri de muzică populară, haine slinoase şi descusute, tacâmuri cu care n-ai fi mâncat în veci de veci, ştechere, lanterne, sârme, cuie, poze vechi, icoane mâncate de carii, piese mecanice imposibil de recunoscut şi un milion de alte lucruri.
 
Le vindeau inşi neraşi, femei grase, cu broboade, ţigani, copii scheletici ca-n Biafra. Acolo, în acel şuvoi dantesc care se scurgea neîncetat pe sub cerul melancolic al toamnei, mi-am aşternut şi eu, scriitor cu mai multe cărţi deja publicate şi profesor universitar, ziarul de obşte şi am aşezat pe el singurul lucru pe care-l puteam vinde, vechea şi draga mea paletă de ping-pong cu care câştigasem câteva concursuri. Speram, de fapt, să nu găsesc cumpărător, dar până la salariu mai erau două zile, în care ne trebuia măcar nişte pâine.

Paleta mea era deja tocită de milioane de priviri când, în fine, cineva, după ce-a cântărit- o-n palmă şi a lovit nişte mingi de celuloid imaginare, a scos banii şi a plecat cu ea. Am strâns ziarul şi ne-am îndreptat şi noi spre ieşire. Ne ningeau frunzele uscate. Vântul ne amesteca pletele cu praful.

Lângă ieşire, am scotocit printr-un teanc de discuri de ebonită, cu coperţile jerpelite, în spatele cărora stătea un ins cu creastă punk. Toţi banii de pe paletă s-au dus pe trei discuri: „Blonde on blonde”, de Bob Dylan, „Mind Games”, al lui Lennon, şi „The dark side of the moon”, de Pink Floyd. Am plecat cu ele fericiţi, la subbraţ, uitând şi de pâine, şi de faptul că nu aveam picup.

Am discurile alea şi acum. N-am putut scoate niciodată mirosul urât din ele. Miros a anii ‘90 în România, a frică, a nesiguranţă, a disperare. Nu le-am ascultat niciodată.