SENATUL EVZ: Când şcoala e repetentă

La drept vorbind, şcoala nu poate fi făcută responsabilă pentru niciuna dintre aceste categorii umane. Pentru că, pur şi simplu, şcoala nu produce nici inteligenţă, nici caracter, nici locuri de muncă. Dacă, îndeobşte, „produce” ceva, şcoala produce competenţe. Nu tâmpiţii, filosofii şi şomerii sunt problema pieţei de muncă din România, ci incompetenţii.

Toate celelalte trăsături umane sunt conturate din primii ani de viaţă, determinate genetic şi social. Şcoala le poate favoriza sau diminua, şi în mod sigur, aşa cum e ea azi, le diminuează. Meşteşugul de tâmpenie al lui „mi-ţili, ni-vi-i”, despre care vorbea Trăsnea, s-a întins azi în toate domeniile învăţământului nostru. N-am uitat niciodată care sunt regiunile în care se găseşte minereu de fier în Uniunea Sovietică, aşa de bine mi le-a băgat în cap profesorul de geografie. Ştiu şi acum pe de rost toate lecţiile din cartea de latină dintr-a noua. Am şi acum coşmaruri teribile: mă scoate la tablă la matematică şi nu pot scrie şirul de fracţii care mi se-mpăienjenesc în faţa ochilor.

S-a spus de o mie de ori: nouăzeci la sută din ce înveţi în şcoală nu-ţi va mai folosi nicio dată în viaţă. Sunt lucruri inutile, care-ţi ocupă creierul degeaba. Şi totuşi, ca o furnică oarbă, şcoala le duce mai departe, căci premisa de la care porneşte ea e că învăţământul trebuie să acopere toate zonele cunoaş terii, pentru ca elevul să devină ceea ce, de fapt, nu poate fi niciun om, niciodată: atoateştiutor, atotcunoscător. Mandarinică, clădită pe nori şi nu pe viaţa care se vieţuieşte, şcoala e azi într-o teribilă criză de identitate.

Nu codul Miclea sau Andronescu au s-o pună pe picioare, cel puţin nu în viitorul previzibil. Căci şcoala produce incompetenţi nu doar în economie, ci şi în învăţământul însuşi. Bună parte dintre profesori sunt desprinşi nu numai de domeniul lor de activitate, dar şi de fluxul vieţii reale. Ei nu mai comunică, de fapt, cu elevii şi studenţii lor, care au trecut deja în altă civilizaţie, altă cultură. În destule clase se întâlnesc şi se-nfruntă azi într-un război ridicol două categorii de ciudaţi: profesorii ( galeria grotescă pe care-o ştim cu toţii) şi elevii (cyborgi isterizaţi de „Cartoon Network”, care-abia aşteaptă să fugă acasă la „World of Warcraft”). Iar între ei, o materie care nu mai interesează, de fapt, pe nimeni.

Cred că, de fapt, o schimbare reală şi de bun-simţ a sistemului de învăţământ trebuie să pună accentul pe competenţele bazale ale lumii în care trăim, în primul rând pe computer, limbi străine şi educaţie civică. E nevoie de o „re-alfabetizare” în care elevul să-nveţe noul limbaj al lumii globale, informatizate şi poliglote în care trăieşte cu adevărat. Să ai valori (şi maniere) occidentale, să vorbeşti cel puţin engleză şi să te descurci în Word şi Excel e o trusă de supravieţuire inestimabilă în lumea de azi, mai preţioasă ca toate noţiunile teoretice la un loc.

Ajung acum şi la cestiunea celor două coduri. Mai întâi: ceea ce cere Emil Boc, o struţocămilă între codurile Miclea şi Andronescu, e o prostie. Cele două pachete sunt incompatibile, trebuie să adoptăm fie o viziune, fie alta. Eu, personal, sunt pentru adoptarea codului Miclea, cu toate obiecţiile pe care Andrei Marga, de exemplu, i le-a adus.

Codul Andronescu e, de fapt, învăţământul românesc cum e el de vreo patruzeci de ani bunişori, învăţământul comunist: ultracentralizat, politizat, la cheremul activiştilor de partid care sunt inspectorii şcolari. Liceul obligatoriu, ca să scoatem faimoşii filosofi. Intrarea la liceu pe baza notelor din generală - care ştiţi cât de obiective sunt. Nicio finanţare de la stat în învăţământul particular. Nicio vorbă despre învăţământul profesional. Îţi vine să te întrebi: dar cum se face că uniformele, matricolele şi cordeluţele de altădată lipsesc din peisaj?

Codul Miclea aduce o variantă mai descentralizată şi mai depolitizată, cu învăţământ obligatoriu de zece ani şi examen de admitere la liceu. Şcolile tehnice sunt bine reprezentate, ca şi manageriatul în universităţi. E un program mai democratic şi mai realist. Nu ştiu însă dacă va putea face din coadă de câine sită de mătase.

Oricare dintre variante s-ar adopta, însă, mă înfioară sinistra senzaţie că tot nu contează, căci va fi şi ea schimbată odată cu un nou guvern...