SENATUL EVZ: Ce fel de preşedinte vrem?

Oricâte sondaje se vor face până pe 22 noiembrie, e limpede că nu vom afla nimic în plus faţă de ce ştim acum: că trăim într-o societate profund scindată, că manipularea grosieră prin televiziuni şi presă n-a rămas fără efect, că grupurile de interese economico-politice, sindicaliste şi infracţionale au împins la cote isterice ambiţia de a îngenunchea definitiv ţara.

Dacă nu ştim ce vrem azi, să aruncăm o privire îndărăt. Ce-am vrut în 1990? Uşor de spus: am vrut un tătuc. Unul care să „nu ne vândă ţara” şi să asigure o linişte de mormânt. Am vrut salarii de la stat şi muncă pe măsura lenii noastre multiseculare. Le-am primit vreme de vreo doi ani - mai puţin episoadele contondente cu minerii şi militarizarea în forţă a societăţii.

Ce-am vrut în 1996? Ah, în 1996, sătui de fericirea universală asezonată cu brucanisme şi kaghebisme, am vrut „schimbarea”! Şi ne-am schimbat de ne-au mers fulgii. În loc de reformă şi democraţie, de rezolvarea dosarelor Revoluţiei, de legea lustraţiei am mâncat demagogie pe pâine. Emil Constantinescu, o respingătoare fantoşă care nu înţelege nici astăzi ce rol funest a jucat, a trădat, până la ultimul, idealurile societăţii civile.

În 2000, l-am vrut înapoi, mai fercheş ca niciodată, pe Iliescu. Şi l-am avut, cu asupra de măsură. Acest mandat al său a însemnat startul spre îmbogăţirea dezlănţuită a securiştilor şi activiştilor. E momentul când au apărut, într-o ţară în care sute de mii, dacă nu milioane de oameni aveau pensii de până la zece dolari, faimoasele Top 100, Top 300, în fine, Top 500 ale miliardarilor tranziţiei. E epoca cinismului absolut, intervalul când românii au pierdut şi ultima speranţă de normalitate.

În 2004, am avut de ales între un candidat care se anunţa „un preşedinte jucător” şi unul care întrupa deja esenţa mafiotismului de stat. A învins, la limită, „preşedintele jucător”. Am uitat imediat că o jumătate din electorat votase, totuşi, pentru Năstase, în ciuda cizmei cu ţinte de oţel pusă de dictatorul pesedist în gâtlejul ţării.

N-am vrut să vedem că România era tot nereformată, că structurile administrative erau manevrate de indivizi vechi, provenind din pepineira comunistă, şi de alţii noi, clonaţi după ideologia leninist-iliesciană. Şi iată cum promisiunile electorale au fost sabotate, scrâşnind din dinţi, tocmai de cei care ar fi trebuit să fie principalii aliaţi ai lui Traian Băsescu - de la politicieni la judecători şi procurori. Se vede însă că lanţurile sclaviei sunt preferabile riscului de a trăi într-o ţară guvernată de reguli.

Nu pot să nu constat că din jumătatea românilor care în 2004 încercaseră să arunce peste bord ideologia iliescianist-securistă o bună parte a schimbat macazul. Astăzi, parcă tot mai mulţi au îmbrăţişat ideea că soluţia trebuie să vină fie dinspre partidul-stat (rol pe care PSD-ul îl joacă la perfecţie, în cel mai autentic stil sud-american), fie dinspre oligarhia economică decisiv infiltrată în mass-media.

E sugestiv faptul că fiecare dintre candidaţii celor două forţe letale pentru democraţia românească, pesediştii şi liberalii, sunt simpli figuranţi, clonaţi după răposatul politician Emil Constantinescu. Ei nici nu se străduiesc, de altfel, să ascundă umbrele păpuşarilor care-i manevrează din culise. Geoană îşi citeşte discursurile direct de pe manşeta lui Hrebenciuc şi ridică ori coboară tonul în funcţie de grimasele lui Iliescu. Crin Antonescu, flancat mai nou de oameni cu carnet de partid ce se dau intelectuali independenţi, baletează haotic după cum îşi calibrează interesele oligarhul-sponsor.

Ambii sunt candidaţi-prompter, cât se poate de vocali când vin direct de la şedinţele de îndoctrinare, şi incredibil de neinspiraţi atunci când împrejurările îi obligă să vorbească din adâncul neantului ideologic care i-a produs. Naturaleţea lui Traian Băsescu are, în aceste condiţii, un aliat decisiv în lipsa de identitate a contracandidaţilor. Când actalul preşedinte gafează, ştii măcar că sunt gafele lui, şi nu vreo defecţiune de comunicare cu stăpânii din umbră. Cea mai grosolană manevră a acestor săptămâni o constituie încercarea de a acredita ideea că Traian Băsescu e un „populist” - adică, în traducere, că are impact la popor.

Pervers atac la ideea de democraţie! Sigur că românul de rând nu trăieşte din dividendele petro-dolarilor şi nici din ratingurile asigurate de tomberoanele cu gunoaie de la Antene şi Realitatea TV. Dar e la fel de sigur că, în ciuda minciunii pesedisto-liberale, românii vor vota pentru un preşedinte în carne şi oase, şi nu pentru sufletele murdare care clocesc în cotloane întunecoase strategiile dictaturii banului şi ale dictaturii-pur-şi-simplu.