Acestui consens îi datorăm atât josnicia atacurilor, pe care o vedem la lucru în aproape toate dezbaterile de la televiziuni, cât şi abandonarea oricărui standard de corectitudine jurnalistică, ce face ca falsificarea, ignorarea ori distorsionarea faptelor să nu stârnească nicio reacţie (în afara aceleia de a răspunde printr- o falsificare şi mai mare). Am intrat pe o spirală vertiginoasă a răului.
Frapat de această spirală a răului, Mihail Neamţu a încercat să o explice. A numit- o „băsescofobie”, pentru că totul se învârte în jurul atitudinii faţă de Traian Băsescu, şi a descris-o ca pe o fixaţie care a degenerat într-un soi de „religie sezonieră”. Apoi a construit un argument disociativ, prin care a fixat o tipologie a fanatismului anti-Băsescu, ca să explice atât fixaţia, cât şi tenacitatea ei.
Aş completa analiza sa cu un comentariu referitor la ură. (Comentariul meu nu se referă la cei care au obiecţii la politica lui Traian Băsescu, aceştia nu propagă ura, ci alimentează dezbaterea publică. Mă refer numai la aceia care se comportă faţă de actele preşedintelui Traian Băsescu ca şi când ar fi bolnavi de Traian Băsescu, ca persoană. „Boala de cineva” şi „boala pe cineva” nu pot fi distinse raţional, deoarece sunt forme maladive de fixaţie obsesională.)
În cartea sa Discursul urii (Plon, 2004; Humanitas, 2006), André Glucksmann scrie că secretul urii nu trebuie căutat în cei urâţi, ci în aceia pe care ura îi animă şi aţâţă. Într-adevăr, dacă secretul cancerului stă în întrebarea „Ce este cancerul?” (şi nu în întrebarea „Cine este bolnav de cancer?”), secretul antisemitismului nu stă în natura ori faptele evreilor, ci în persoana şi motivaţiile antisemitului. Din momentul în care obiecţiile la Băsescu s-au transformat în ură faţă de Băsescu, explicaţia s-a mutat din faptele lui Traian Băsescu în motivaţiile celor care îl urăsc.
Astfel, problema de natură politică a contestaţiei, care e perfect legitimă, s-a transformat într-o chestiune de clinică a aversiunii, care, în spaţiul public, este şi ilegitimă (ca substitut al politicii), şi periculoasă (ca atragere a publicului în mecanismele toxice ale urii). Să spui despre Traian Băsescu că este „jigodie abjectă” (cum face un comentator respectat) (1) a devenit ceva normal: nu mai atrage atenţia, suscită doar aplauzele.
Să te lauzi că nu deteşti pe nimeni (cum face un respectat şef de gazetă culturală), dar pe Traian Băsescu îl urăşti, nu mai e strident - a devenit normalitatea însăşi. Iar cu această normalitate vor să ne dreseze şi formatorii de opinie încolonaţi, şi televiziunile.
Gravă, cum ştiţi, nu e excepţia; gravă e epidemia. Spaţiul public în care descărcările de ură sunt considerate normale de către o majoritate sigură pe ea şi sunt considerate anormale doar de către o minoritate pe care majoritatea o arată cu degetul este unul saturat de ură. Noi trăim într-o atmosferă morală în care ura şi exprimarea ei liberă au devenit un argument normal, şi anume unul de natură pretins morală.
Unde am mai văzut asemenea grozăvie? În mediile antisemite. În Germania anilor ’20, Heinrich Mann trebuia să explice de ce nu este antisemit, într-atât de saturată de antisemitism era atmosfera morală a timpului. Or, într-o societate normală, cine urăşte, acela trebuie să explice de ce o face, tocmai pentru că ura este o anomalie (2).
La noi, s-a ajuns ca acela care nu urăşte să trebuiască să se justifice de ce n-o face: el a devenit anomalia! Dar asta se poate întâmpla numai într-o lume în care domneşte consensul urii.
Scandalul este că la noi s-a ajuns ca acela care manifestă rezervă la ura faţă de Traian Băsescu ori are obiecţii la consensul urii întreţinut în jurul său de comentatori şi televiziuni să fie suspect. Or, e limpede: dacă rezerva e văzută ca linguşeală, atunci problema nu e cu Băsescu, problema e cu anti-băsescienii care susţin asta.
Cred că esenţa băsescofobiei ţine de problema pe care o au băsescofobii. Ei ar trebui să conştientizeze că lumea noastră nu se va îmbunătăţi prin dispariţia lui Băsescu, pe care băsescofobii şi-o doresc precum bigoţii sfintele moaşte, ci prin revizuirea atitudinii lor. Dacă ei susţin contrariul, ar face bine să-şi amintească că soluţia la problema rasismului nu constă în eliminarea obiectului urii, ci în eliminarea urii înseşi. Răul de care suferim azi (din păcate, cu contribuţia atâtor oameni de bine) îşi are sursa în convertirea la ură a spaţiului nostru public.
Nu Băsescu este vinovat de asta, ci băsescofobii. Abia după ce consensul urii va dispărea, abia atunci vom reveni la o dezbatere propriuzis politică, în care obiecţiile la politica preşedintelui Băsescu vor căpăta sens (şi vor fi bine-venite), iar referirile la Domnia Sa vor înceta să mai fie doar clinice, aşa cum sunt azi - simple şi triste simptome ale dorinţei maladive de nimicire.
(1) Comentator care s-ar putea gândi la remarca lui André Glucksmann: „Cine se scaldă în metafore josnice ajunge să gândească anapoda”.
(2) Ura poate fi normală (de pildă, ura faţă de cel care ţi-a ucis familia) numai atunci când: (I) cel care urăşte poate invoca un motiv bine determinat, iar (II) motivul poate fi înţeles de toată lumea. Ura anormală este deopotrivă difuză şi idiosincratică.
Spune-ţi părerea!
Nici un mesaj postat până acum