SENATUL EVZ: Despre ura care s-a încetăţenit printre noi (1)

Ca să înţelegem mai bine în ce fundătură am intrat, vă propun un exerciţiu în doi timpi. Primul este o descriere a bolii pe care o numesc „intoxicaţia cu ură”. Al doilea este un exerciţiu de identificare a bolnavului: şi anume, folosirea simptomelor pentru a vedea cine le poartă.

Să plecăm de la constatarea empirică cea mai la îndemână: aceea că toată lumea mistifică pe toată lumea. Oriunde există un sens, fiecare se repede să îl răstoarne în beneficiul partidei sale. Lucrul acesta a început odată cu suspendarea preşedintelui, în 2007. Dacă suspendarea însăşi e consecinţa condamnării comunismului ori a unor înţelegeri din culise între guvern, opoziţia politică de atunci şi lumea afacerilor e secundar. Important e faptul că începând de atunci atmosfera morală a dezbaterii publice s-a degradat progresiv, iar lipsa de scrupule în răstălmăcirea tuturor faptelor şi înţelesurilor a devenit, de atunci încoace, tot mai neruşinată.

În opinia mea, în ultimul an s-a trecut de la mistificare la contaminarea cu mistificare. Astfel că, din punctul meu de vedere, trăsătura morală cea mai izbitoare a spaţiului nostru public nu este atât răsturnarea sensurilor (un rău îndeajuns de mare), cât convingerea îndârjită a unora că răsturnarea e normală ori că nu există de fapt nicio răsturnare. Nu atât mistificarea dă nota generală, cât consimţământul la ea şi, împreună cu el, un amestec înfuriat de prozelitism şi cecitate: prozelitism pentru cauza mistificării şi cecitate faţă de nedreptăţile ei. În totul, o adeziune îndârjită la pestilenţă, cu conştiinţa că pestilenţa este justificată, atâta timp cât e îndreptată împotriva cui trebuie.

Or, când anume e cuprins de bucurie un om care asistă la arderea pe rug a semenului său? Atunci când aprobă şi fapta, şi procedeul. Când anume societatea este indiferentă la persecutarea unei minorităţi? Atunci când în mintea celor mai mulţi s-a înrădăcinat credinţa că ura faţă de acea minoritate e normală, iar persecuţia împotriva ei e justificată. Schimbând ce e de schimbat, acelaşi consimţământ însetat de pedeapsă e de găsit nu doar în participarea activă la persecuţie, ci şi în indiferenţa faţă de ea. Diferenţa dintre persecutorii activi şi complicii pasivi e nesemnificativă: toţi participă la acelaşi mecanism al urii, prin încredinţarea că ura, în acel caz, e normală - adică şi legitimă, şi justificată. Pentru a consimţi la acest tip de persecuţie, oamenii nu trebuie să fie nici monştri, nici degeneraţi moral.

E suficient să fie intoxicaţi cu ură. Dar nu orice fel de intoxicare, ci acea intoxicare care, prin răspândire şi întreţinere cotidiană, ajunge să le pară normală chiar şi oamenilor normali. Prin urmare, nu ura pe care cei mai mulţi o consideră o anomalie este periculoasă pentru o societate, ci ura pe care majorităţile au ajuns să o considere normală. Şi nu izbucnirea individuală de ură este lucrul cel mai periculos pentru o societate, ci contaminarea unor largi pături ale popu laţiei normale cu convingerea că ura faţă de cineva anume este o ură normală. Pentru o societate astfel intoxicată, e doar o chestiune de organizare politică adecvată transformarea ei, dintr-o societate de cetăţeni, într-o populaţie de făptaşi şi complici.

Cum ştim că o populaţie este saturată de ură? Un răspuns fără greş ne oferă istoria persecuţiilor. Sunt trei semne sigure: indiferenţa morală selectivă, conspirativita morală şi punerea motivelor urii pe seama celui urât.

Indiferenţa morală selectivă desemnează cecitatea la care, prin intoxicare cu ură, au fost aduşi acei oameni normali, care au devenit incapabili să reacţioneze moral la relele tratamente la care este supusă minoritatea detestată (în condiţiile în care, aplicate altor oameni, acele tratamente sunt fără greş considerate ca fiind rele şi inacceptabile). Conspirativita morală se referă la jubilaţia morală deviantă, prin care oameni altminteri normali ajung să considere că suferinţa oamenilor pe care îi detestă este justificată, oricum şi din partea oricui ar veni această suferinţă.
(va urma)