SENATUL EVZ: Ilegitim şi criminal: Trei ani de la condamnarea regimului comunist

Reacţiile ultragiate, mergând de la huiduieli stalino-fasciste la rictusuri sardonice şi persiflări ieftine, de la „character assassination” la injurii grobiene, nu au întârziat. Ba chiar au început cu o săptămână mai devreme, când Congresul PSD, în unanimitate, urmând linia trasată de Ion Iliescu, liderul etern, a decis să condamne un document (Raportul Final) pe care nici un delegat nu-l citise.

Aceasta, în pofida faptului că preşedintele partidului, Mircea Geoană, într-un interviu din “Revista 22”, în 2005, declarase că salută un demers ştiinţific de analiză a terorii comuniste din România şi propunea ca preşedinte al unei comisii de investigare pe nimeni altul decât pe Vladimir Tismăneanu…

Dacă privesc în urmă, pot spune că s-a realizat foarte mult, dar nu suficient, în direcţia decomunizării. Este nevoie de discutarea cadrului legal al lustraţiei. Este nevoie de recalcularea (reducerea drastică) a pensiilor foştilor activişti şi securişti. Este nevoie de recunoaşterea publică a meritelor disidenţilor, ale tuturor celor care s-au opus dictaturii. Este nevoie de un nou tip de discurs politic, de practici procedurale, de repunerea în drepturi a CNSAS, de o nouă Constituţie, de o Nouă Republică.

Raportul Final a fost publicat la Humanitas în 2007 (editori subsemnatul, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile). A apărut, la aceeaşi editură, un prim volum de documente consultate de Comisia Prezidenţială (editori Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu). Vor mai apărea încă două volume.
 
S-au organizat numeroase simpozioane, conferinţe, prelegeri pe tema dictaturii comuniste, în ţară şi în străinătate. Au fost democratizate Arhivele Naţionale, s-a înfiinţat fototeca on-line. În colaborare cu IICCR (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului), cercetători din Comisia Prezidenţială au participat la elaborarea Manualului de istorie a comunismului în România, devenit obiect de studiu opţional în licee.

Preşedintele Traian Băsescu a vizitat Memorialul de la Sighet, acest loc extraordinar de salvare a amintirii anilor de prigoană, represiune şi rezistenţă. I-a decorat postum pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca. L-a sustinut moral pe Doru Mărieş în timpul grevei foamei (cred că a fost singurul om politic care a făcut-o deschis şi fără ambiguităţi).

A mers la Braşov şi a omagiat revolta anticomunistă a muncitorilor din noiembrie 1987. A participat şi a luat cuvântul la festivitatea aniversară în cinstea lui Constantin Ticu Dumitrescu, preşedintele AFDPR şi membru al Comisiei Prezidenţiale. A cerut iertare de cel puţin două ori în numele statului român victimelor terorii comuniste.

L-a susţinut pe Dorin Dobrincu în eforturile de a desecretiza documentele comunismului de la Arhivele Naţionale. A decis predarea a circa două milioane de dosare de la SRI şi SIE către CNSAS. Raportul Final şi discursul din 18 decembrie 2006 au întrerupt definitiv continuitatea statului de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Revoluţia din decembrie 1989 a marcat prăbuşirea dictaturii comuniste, nu şi sfârşitul definitiv şi irevocabil al statului comunist. Restauraţia care a urmat a încercat să împiedice această despărţire categorică de trecutul instituţional al comunismului. Societatea civilă a cerut condamnarea comunismului în mod constant şi perseverent: amintesc aici demersurile Grupului pentru Dialog Social, ale Alianţei Civice şi rolul lui Sorin Iliesiu.

A fost meritul lui Traian Băsescu, o afirm cu deplină responsabilitate profesională, că a ştiut să răspundă acestor deziderate legitime. Susţinut de majoritatea copleşitoare a intelectualităţii din România şi de societatea civilă, Raportul Final a fost, într-adevăr, un moment al adevărului.

Nu mă îndoiesc că tocmai aceste acţiuni de recuperare a istoriei reale a României sub comunism au provocat furia nomenclaturiştilor şi securiştilor (deliberat nu folosesc prefixul “ex”), deveniţi vârful de lance a ceea ce a fost coaliţia Grivco.

Alegerile din decembrie 2009 au deschis drumul pentru împlinirea propunerilor încă nerealizate din Raportul Final. Am spus-o şi nu ezit să o repet: o democraţie fără memorie este una vulnerabilă, şubredă, una ce riscă să se năruie sub atacurile forţelor autoritar-demagogice.

Comunismul a detestat amintirea, a falsificat sistematic trecutul. Democraţia românească are nevoie de adevăr precum de apă şi de aer. Distructivei conspiraţii a tăcerii, spiritul liberal îi opune solidaritatea anamnestică. Pledez aşadar pentru ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitării.