SENATUL EVZ: O amintire

Nu aveam o hartă a Bucureştiului, dar mi s-a spus că era undeva în Colentina. Ştiam că trebuia să dau colţul, din Ştefan cel Mare, pe la Obor şi s-o iau în sus, pe lângă fabrica de săpun Stela, care răspândea peste tot cartierul o duhoare oribilă de untură râncedă, şi-apoi pe lângă ţesătoria Suveica, fostă „Donca Simo”, unde lucrase şi mama, cândva, la războaiele de ţesut.

Imediat după repartiţie, în vara goală şi uriaşă care a urmat, m-am dus să-mi văd şcoala. N-o să uit niciodată drumul ăla, făcut seara târziu, cu tramvaie ce mergeau ca după dric, legănându- se şi clopoţind din răsputeri. L-am luat pe 24 din staţie de la Tunari, am trecut pe lîngă Circ, pe la Grozovici (unde tata lucrase cîndva la Atelierele ITB), prin faţa cinematografului Melodia şi am schimbat la Obor, de unde l-am luat pe 1.

Mai exista încă Piaţa Obor, cu pitorescul ei de Cuţarida, cu ţăranii ducând pe umeri funii de usturoi şi inşii care vindeau căţeluşi abia fătaţi din portbagajul Daciilor ruginite. Încă se mai făceau, toamna, Moşii, cu lanţurile, panaramele şi mustăriile lor, cu puhoiul lor de lume amestecată.

Am mers un timp nesfârşit de-a lungul acelei străzi de o urâţenie dezolantă. Dincolo de Suveica nu trecusem până atunci niciodată. Pe măsură ce se lăsa una dintre acele seri bucureştene apăsătoare şi nostalgice, cu marginea orizontului tivită cu un galben- cafeniu, defilau de-o parte şi de alta case dărăpănate de mahala, centre de umplut sifoane, depozite de cherestea, vulcanizări, toate profilate pe cerul de un roşu sumbru, toate cu câte-un bec chior aprins deasupra, pe un stâlp de lemn dat cu păcură. A

m coborât la capăt, după trei sferturi de oră de mers. Când tramvaiul a făcut rondul şi-a dispărut în depărtare, stârnind praful şi câinii, am rămas singur la marginea lumii. Era ca-ntr-un vis. Departe se zărea, ridicându- se ca un donjon deasupra acoperişurilor, silueta neagră a unui castel de apă. Peste drum era o fabrică, Uzina de ţevi sudate, cum aveam să aflu mai târziu.

Şoseaua se prelungea cu podul Voluntari, care se umfla deodată peste peisajul industrial din jurul său. Chioşcuri de bilete, tonete cu eugenii şi napolitane, şinele de tramvai lucind roşii ca sângele în amurg, o lună mare şi bolnavă proţăpită-n drumul meu - totul îmi dădea o stare de dezolare până la leşin: acolo aveam să-mi petrec eu trei ani din viaţă? Nu ştiam pe-atunci că aveau să fie până la urmă aproape zece, în care, zi de zi, până şi sâmbetele, aveam să mă târăsc pe acelaşi drum, în frig de decembrie şi caniculă de iulie, ca să-mi ţin orele la Şcoala Generală nr. 41, ultima şcoală din Bucureşti în acea direcţie.

Am intrat în mahalaua Ion Creangă, un adevărat sat la marginea metropolei dezolate, deja fără lumină şi căldură în acei ani. Mai toţi localnicii lucrau la Fabrica de ţevi sudate, şi mai toţi copiii lor, săraci şi cuminţi, cu ochi trişti, învăţau la şcoala unde-aveam să devin Profu, Dirigu, Mustaţă sau Căldare - căci, precum Vanghelie mult mai târziu, copiii îmi înţeleseseră numele greşit: Căldărescu...

Am trecut de o Automecanica vopsită în verde şi roz şi imediat am văzut şcoala. Pustie, galbenă şi stingheră, o casă veche, cu acoperiş de olane. Gratii la toate ferestrele, schele de lemn pe un zid. Credeam atunci, când scriam poezie de câţiva ani deja, că ştiu câte ceva despre tristeţe. Dar am înţeles, încremenit în faţa şcolii unde fusesem repartizat, că nu ştiam încă nimic.

Timp de aproape zece ani am predat acolo gramatică şi bucăţi literare, mai toate despre morţi violente şi nefericire: „Puiul”, „Fefeleaga”, „La Vulturi!”, „Privighetoarea”... I-am cunoscut pe nebunii mahalalei, pe golanii mahalalei, pe cântăreţii mahalalei (le-am avut eleve pe surorile lui Vali Vijelie şi chiar, pentru scurtă vreme, pe Adrian Copilul Minune), pe sfinţii mahalalei: o familie de baptişti cu opt copii: Moise Isac Emanuel, Moise Rebeca, Moise Melhisedec etc., plecaţi toţi, la un moment dat, în California. Una dintre elevele mele din clasa a şasea a rămas însărcinată.
 
O ţigăncuşă care n-avea electricitate în bordeiul părintesc a fost, timp de opt ani, cea mai bună elevă a şcolii, cu media generală 10. Băieţi din prima mea clasă la dirigenţie îmi scriu şi acum: au deja copii mai mari decât erau ei atunci. Mi s-au furat sau mi s-au dăruit acei ani? N-aş putea spune.

A fost viaţa mea, pur şi simplu. Am scris în acea perioadă câteva cărţi, nici nu ştiu când, între drumurile nesfârşite cu tramvaiul, orele lungi de predare, serile şi nopţile de singurătate...