SENATUL EVZ: O fântână în mare

 
Scriitorul, am înţeles de-atunci, nu există, există doar scriitori, teribil de diverşi, care frământă- n fel şi chip substanţa multifaţetată a literaturii. Mulţi dintre cei mai subtili mânuitori de concepte teoretice nu mai sunt azi citiţi.
 
Mulţi dintre intelectualii cei mai rafinaţi au produs doar acele „sofisticate spârcâieli lingvistice” despre care scria Salinger, şi care sunt la fel de departe de poezie ca şi grosolăniile celor inculţi. S-au cufundat în uitare destui dintre troglodiţi şi destui dintre rafinaţi, destui dintre culţi şi dintre analfabeţi.

Autorii care-au rămas şi se citesc şi azi sunt cei care, mergând pe nenumărate căi, multe diametral opuse, au ajuns să înţeleagă, intuitiv, intelectual sau pur şi simplu prin forţă artistică brută, ceea ce scria Wittgen stein spre sfârşitul operei sale din tinereţe: că nu există nimic miraculos în lume, că miraculos e doar faptul că lumea există. Că poezia scrisă este o fântână în oceanul de poezie naturală al lumii.

Atracţia mea pentru scrierile ştiinţifice, prin urmare, nu este un „trebuie” pentru un „scriitor”, ci doar un reflex al curiozităţii mele în faţa lumii, a poeziei ei naturale. Lumea mă interesează, ca om şi nu ca scriitor, prin nesfârşita ei inteligenţă, în care intelectul meu se integrează ca un motiv într- un covor.

Nu vreau să pierd nimic, iau permanent mostre din nenumărate straturi ale cunoaşterii. Nu citesc mai multe cărţi de literatură decât cărţi de biologie, fizică, neurologie sau cărţi de bucate. Sau cărţi de istorie, de tâmplărie, de filosofie sau de tot ce-mi cade-n mână.
 
Odată m-am surprins citind, de jumătate de oră, o carte de trigonometrie plină de tabele cu sinusuri şi cosinusuri, tangente şi cotangente, pe care-am găsit-o la un prieten. Pe de altă parte, nu citesc mai mult decât mă plimb, merg la filme, mă joc cu băiatul meu, mă gândesc la viaţa-mi (până când „îmi pare că ea cură...”), scriu sau mănânc sau visez.

Nu separ - căci toate şiroiesc de singurul ingredient care mă interesează: poezia - metafizica, teologia, fizica cuantică sau rezistenţa materialelor: toate formează un câmp continuu de cunoaştere, care sunt însăşi lumea şi viaţa mea. Cineva mi-a împrumutat, când eram student, un tratat de topologie. Am învăţat din el mai mult decât din „Ulysses”, şi umbra sa de gnomon s-a prelungit până între paginile ultimului meu roman.
 
Nu pot înţelege ecuaţii, le scot pe margine cum scoţi oasele flexibile de peşte pe marginea farfuriei, dar consum restul şi simt golul prelung al oaselor în negativitatea lor. Toate lumile nenumăratelor fronturi ale cunoaşterii sunt, pentru mine, pasionante, toate sunt întreţeseri de poeme.
 
Se spunea că o maimuţă, bătând la maşină litere întâmplătoare un timp infinit, ajunge în cele din urmă să scrie un sonet de Shakespeare. Lumea noastră e exact asta, ca şi fiecare dintre noi, detaliile ei. Cărţile de ştiinţă mă-nvaţă pe mine, un om şi nu un scriitor, că trăiesc întrun mare poem, în cel mai mare poem compus vreodată, un poem fractalic, pentru că e ramificat la nesfârşit în fie care proces şi obiect al lumii.
 
Ca om care scrie mă stimez numai în măsura în care câte-un cârcel din acest gigantic fractal îşi lasă umbra pe fiecare pagină a mea, aşa cum şi-o lasă şi peste corpul meu. Scriu, de fapt, ca să citesc fiecare pagină pe care-o scriu, în acest proces de scriere/citire care este, de fapt, procesul artistic.

Nu e vorba aici de felul în ca re „scriitorul” „trebuie” să vadă lucrurile. E doar felul meu de a fi. Nu vreau să-l impun nimănui. Nu vreau să fie sau să ajungă dominant. Este o atitudine care există, şi alături de care mai pot fi multe altele. Îmi imaginez un poet care citeşte doar poezie. Altul care nu citeşte nimic. Unul pe care-l interesează doar femeile sau doar filmele. Nimic nu-i împiedică, pe niciunul, să scrie cărţi bune, cum nu i-a împiedicat niciodată.