SENATUL EVZ: Pentru a treia oară împreună

Pentru mediul nostru politic, aceste trei fapte politice sunt noutăţi absolute. Şi condamnarea oficială a comunismului, şi suspendarea preşedintelui, şi căderea guvernului prin moţiune de cenzură sunt premiere constituţionale absolute. Merită? Dumneavoastră să judecaţi.

În toate trei cazurile, ţinta a fost faultarea preşedintelui. Dar nu oricum, ci cu orice preţ. La condamnarea comunismului, preţul a fost aruncarea în deriziune a condamnării comunismului, care conferea ţării noastre, între toate ţările ex-comuniste şi în tot concertul european, un formidabil capital moral.

La suspendarea preşedintelui, preţul a fost nesocotirea bunului-simţ constituţional şi subordonarea Constituţiei unor jocuri politice de joasă speţă. La căderea guvernului Boc, preţul a fost aruncarea ţării în instabilitate politică, în condiţii de criză economică şi imprevizibile mişcări sociale. Merită? Dumneavoastră să judecaţi.În toate trei cazurile, preţul nu este plătit de ei, ci de noi.

Huliganismul din timpul condamnării comunismului a răpit ţării noastre meritul de a fi fost prima ţară fost-comunistă care să îi fi condamnat ororile. Iar văduviţi de respectul pe care îl meritam suntem noi, cetăţenii români. Suspendarea fără justificare constituţională a preşedintelui ne-a costat nu doar un referendum, ci şi menţinerea la putere a guvernului Tăriceanu 2, printr-o majoritate ţinută laolaltă de interese de pradă şi prin aranjamente de culise crapuloase, pe care le-am suportat, din bugetul de stat, tot noi, cetăţenii României.

Ei, instigatorii, n-au plătit un sfanţ: salariile şi privilegiile lor n-au făcut decât să crească. Atât distrugerea finanţelor publice în ultima jumătate a anului 2008, cât şi ruinarea şanselor de a intra în criză cu bani chibzuit puşi deoparte au fost suportate de noi, până la ultimul leu. Iar decontarea nu s-a încheiat, căci şi debarcarea guvernului Boc va fi suportată tot din buzunarele noastre şi nu dintrodată, ci pas cu pas, atât prin constatarea treptată a insolvabilităţii internaţionale, cât şi prin inexorabila devalorizare a monedei naţionale. Merită? Dumneavoastră să judecaţi.

O evoluţie politică semnificativă de după perioada guvernării Năstase este impunerea evidenţei că aceste trei partide nu mai au nevoie să conspire pentru a-şi atinge scopurile: când e vorba să-şi suprime duşmanii, ele se află spontan în consens. Ceea ce înseamnă că interesele lor identifică spontan acelaşi duşman.

Nu este întâmplător că acest consens s-a afirmat prima oară cu forţă în condiţiile în care iniţiativa batjocoririi condamnării comunismului nu a fost a lor, aparţinea unui partid extremist (PRM) aflat în violent conflict cu una dintre părţi (UDMR) şi a presupus comiterea unei ilegalităţi, muşamalizarea ocupării parlamentului de către trupele peremiste în timpul şedinţei solemne a celor două Camere. Cu atât mai puternică apare unitatea lor de interese.

În toate cazurile în care această alianţă a funcţionat, o trăsătură comună a ieşit nestingherită la iveală: lipsa de scrupule. Din lipsa de scrupule a decurs modul acţiunii, etalat în mod egal la televiziunile care au oferit un sprijin incondiţionat coaliţiei şi în parlament, în toate discursurile care au combătut „duşmanul”: cu brutalitate, cu orbire şi cu fanatism.

Din motivaţiile lipsei de scrupule a decurs profilul moral al tipului de politician care ţine azi în mâini destinele politicii româneşti: caracterizat prin lăcomie, iresponsabilitate şi dispreţ. Presa a adoptat cu un servilism incredibil agenda acestei alianţe, pe care a transformat-o în agendă naţională, deşi ea nu reflectă decât interesele unui grup restrâns de profitori, cunoscuţi de toţi, dar în mod straniu scuzaţi de aproape toată lumea. E bine? Să judecaţi dumneavoastră, în funcţie de preţul pe care îl vom plăti.

În toate trei ocaziile, s-a văzut cu claritate că în bine, la noi, nu funcţionează nicio coaliţie, cu oricât efort. În rău, însă, se sudează toate forţele, fără niciun efort. Când parlamentarii îşi votează legi de salarizare preferenţială, sunt la unison; când însă trebuie să voteze legi de importanţă generală, sunt dezbinaţi. Când magistraţii vor să păstreze sistemul de salarizare care purtătoarei lor de cuvânt îi asigură un venit bugetar lunar de peste 18.000 de lei, sunt la unison; când e să însănătoşească justiţia, sunt dezbinaţi. Când e să uneltească, îşi descoperă, spontan, unitatea. Când e să construiască, îşi proclamă, demagogic, diversitatea.

Interesul de grup îi găseşte strâns uniţi în jurul legilor care îi avantajează, în schimb binele comun îi dezbină, în numele legilor pe care le iau drept pretext pentru a-l putea amâna, ignora sau deforma până la caricatură. Ei sunt cu noi la binele lor şi sunt cu ei la binele nostru.

Niciodată preţul acţiunilor lor nu este plătit de ei, ci de noi. Plătim, ca să ne reprezinte; plătim, ca să nu ne mai reprezinte. Îi plătim şi când ne înşală, şi când ne nesocotesc, şi când ne batjocoresc. Plătim în orice situaţie. Merită? Dumneavoastră să judecaţi.

CITIŢI ŞI:

EDITORIALUL EVZ: Johannis pierde, dar nu se predă
MIRCEA MARIAN: Guvernul tehnocraţilor Johannis, Vanghelie şi Orban

„Preşedintele” de la Sibiu vrea premier în Bucureşti
PNL şi PSD, unite de Băsescu, despărţite de Johannis

Tehnocraţii - mit dezgropat în vreme de criză

KLAUS JOHANNIS: "Nu sunt convins că eu sunt soluţia anti-Băsescu"