SENATUL EVZ: Preşedintele-notar

Pentru a supravieţui ciocnirii cu textul constituţiei, care o contrazice frontal în multe locuri, teoria preşedintelui-notar are nevoie de un procedeu de eliminare a contradicţiilor: aceasta este distincţia salvatoare între litera şi spiritul constituţiei. În interpretarea corectă a constituţiei, ni se spune, trebuie să distingem cu discernământ între spiritul şi litera constituţiei.
 
Potrivit acestor interpreţi, spiritul constituţiei ar spune ceva ce uneori litera ei contrazice. De pildă, litera spune că preşedintele desemnează primul-ministru, spiritul spune că parlamentul o face. Evident, toată această discuţie cu litera şi spiritul e absurdă. Ea încearcă să ascundă fie că textul constituţiei este inept, fie că interpreţii lui sunt de rea-credinţă.

Cum textul constituţiei nu este totalmente inept, rezultă că interpreţii sunt de reacredinţă. Căci în nicio lume normală distanţa dintre literă şi spirit nu poate fi atât de mare, încât să se poată deduce cu bunăcredinţă din litera unui text afirmaţia A, iar din spiritul lui afirmaţia non-A.

Gândiţi-vă că ar veni la noi un hermeneut subtil care ne-ar spune cu toată seriozitatea că doar litera poruncii „Să nu furi” este să nu furi, spiritul ei constând, de fapt, în a putea să furi. L-am trimite la plimbare ca escroc. De fapt, analiza logică a disputei „spiritul versus litera constituţiei” e dezarmant de simplă.

Toţi candidaţii la preşedinţie (cu excepţia celui care ocupă acum funcţia) sunt de acord că următoarele două afirmaţii sunt simultan adevărate: (a) preşedintele României are dreptul să desemneze un prim-ministru; (b) preşedintele nu are dreptul să desemneze un prim-ministru, atunci când parlamentarii s-au înţeles între ei să desemneze unul. Potrivit adepţilor teoriei preşedintelui-notar, afirmaţia (a) exprimă litera constituţiei, în timp ce afirmaţia (b) i-ar ilustra spiritul. Adepţii teoriei preşedintelui-notar nu pot spune că propoziţia (a) nu este adevărată, pentru că ea este scrisă în constituţie. Dar afirmă că ea este adevărată simultan cu propoziţia (b), ceea ce este imposibil. Cele două propoziţii sunt simultan adevărate numai dacă propoziţia (a) nu este o universală afirmativă, adică dacă ea nu este adevărată în forma ei scrisă în constituţie.

De aici rezultă că, pentru adepţii teoriei preşedintelui- notar, prerogativa preşedintelui României de a desemna primul-ministru este valabilă atunci şi numai atunci când parlamentul nu vrea sau nu poate să o îndeplinească în locul său. Presupoziţia acestui raţionament este că preşedintele poate fi substituit cu parlamentul, ori de câte ori parlamentul o doreşte.
 
Acest lucru este vădit fals dintr-un motiv juridic şi trebuie să fie neapărat fals dintr-un motiv politic. Motivul politic ţine de principiul separaţiei puterilor în stat. Cum ştim, parlamentul este legislativ, preşedintele este executiv. Aşa sunt şi aşa trebuie să rămână.

Or, pentru a susţine adevărul teoriei preşedintelui-notar, adepţii ei sunt nevoiţi să încalce principiul separării puterilor. Ei aduc, din motive conjuncturale, pentru a putea deposeda un anumit preşedinte de o prerogativă clar stipulată în constituţie, un leac premodern la o problemă tipic modernă, ceea ce constituie, în teoria politică, un păcat - nesocoteşte condiţiile de existenţă ale decenţei politice în lumea modernă.

Cât priveşte motivul juridic, el e vădit tocmai de această formulare: „Din motive conjuncturale”. E un principiu juridic că nu se legiferează pentru toţi pornind de la starea de excepţie a unuia. Or, adepţii teoriei preşedintelui-notar vor corectarea literei constituţiei prin pretinsul ei spirit dintr-un singur motiv şi întrun singur caz.

Cazul este Traian Băsescu, iar motivul este aversiunea faţă de el. Pentru că detestă un individ, ar fi în stare să abroge o constituţie. Motivaţie jalnică, dacă e să punem în balanţă costurile: violarea principiului separaţiei puterilor şi nesocotirea principiului legiferării uniforme.

Mai este un motiv care face de râs teoria preşedintelui-notar. Orice soluţie politică, indiferent că este adecvată ori nu, trebuie să fie invariantă la principiul inversării rolurilor. Când soluţia e recunoscută ca valabilă indiferent de rolul jucat de cel care o propune, atunci ea are toate şansele să fie dezinteresată.

Ca urmare, ea este onestă, dacă satisface principiul, şi este neonestă, dacă îl violează. În cazul nostru, teoria preşedintelui-notar ar trebui să fie susţinută de candidaţii la preşedinţie şi în situaţia în care vor ajunge să ocupe poziţia de preşedinte. La fel, interpretarea zisă literală a constituţiei ar trebui să fie susţinută de actualul preşedinte şi când nu va mai fi preşedinte.
 
Ar mai susţine candidaţii la preşedinţie de azi, dacă ar fi preşedinţi, că prerogativa numirii primului-ministru îi aparţine de drept parlamentului şi nu lor? Şi că ei, ca preşedinţi, nu sunt decât nişte notari aleşi prin vot universal? Dacă da, înseamnă că sunt oneşti. Dar atunci e de neînţeles de ce se bat cu atâta ferocitate pentru a ocupa o poziţie care nu le conferă decât modestul rol de a ratifica pasiv deciziile unui parlament care trebuie mereu consultat, dar care nu e niciodată obligat să se consulte.

Din contrastul între ferocitatea cu care se luptă pentru a deveni preşedinţi şi teoria limitării rolului preşedintelui actual la statutul de notar rezultă, de fapt, ipocrizia poziţiei lor.

Dar chiar şi dacă nu ar fi ipocriţi, onestitatea lor (prezumtivă) tot nu ar putea face dintr-o teorie falsă una adevărată. Teoria preşedintelui-notar, oricare ar fi intenţiile susţinătorilor ei, rămâne pur şi simplu o teorie falsă.