SENATUL EVZ: Putoarea din subteranele vieţii noastre publice

Stenograma este cu adevărat cutremurătoare. Patru observaţii aş dori să fac. Prima priveşte motivele condamnării. Condamnarea morală a acestor doi jurnalişti nu sancţionează prestaţia lor jurnalistică publică, ci comportamentul lor mafiotic privat. Cu toate acestea, prestaţia lor jurnalistică publică este un continuu scandal deontologic. Dar, în apatia şi descurajarea generale, cu prestaţia lor, precum şi cu aceea a unui şir nesfârşit de alţi jurnalişti şi moderatori care acţionează în presă precum agenţii de influenţă ai unor servicii oculte, ne-am obişnuit.

Nimeni nu protestează, numai publicul se şochează (Unde este Agenţia de Monitorizare a Presei? Unde este CNA? Dar unde este dovada publică a faptului că marii noştri jurnalişti au conştiinţă şi că le pasă de soarta presei şi de maniera în care fac presă colegii lor?).

A doua observaţie priveşte sursa informaţiilor. E vorba de o înregistrare. Înregistrările se fac cu tehnică operativă de supraveghere (am învăţat asta la CNSAS). Accentul cade pe cuvântul „supraveghere”. Printre noi, de la un timp, mişună înregistrările. Cine le face? Cu ce autoritate? Supravegherea a devenit curentă. Oricine are mijloacele de a supraveghea poate supraveghea pe oricine nu are mijloacele de a se apăra. Tot mai mulţi oameni, din tot mai multe direcţii, sunt din ce în ce mai supravegheaţi. Nu există instituţii care să ne protejeze de acest abuz. Toate aceste supravegheri sunt, fireşte, ilegale şi toate, când ajung publice, apar nu de dragul adevărului, ci pentru a sluji intereselor cuiva.

Adevărul, ca şi respectul faţă de datoria de a informa corect opinia publică sunt instrumentale. Slujesc cuiva, sunt invocate, iar dezvăluirile sunt folosite ca armă de distrugere sau ca instrument de şantaj; nu slujesc decât cetăţenilor, sunt uitate de toţi. Aici, cuvântul „toţi” se referă la oamenii de presă.

În presa noastră, adevărul nu umblă cu capul spart: el nu mai are de mult cap, a rămas doar cu viscerele la atac şi cu funcţiile excretoare la pândă. A treia observaţie se referă la dispreţul grosolan faţă de meseria de jurnalist al oamenilor de presă. La noi, primii care îşi dispreţuiesc meseria sunt jurnaliştii. Îi număr pe degetele de la două mâini pe jurnaliştii care suferă pentru că breasla lor este batjocorită.

Rapiditatea cu care mediul jurnalistic s-a lăsat corupt este uluitoare. Rezultatul este constituirea clasei jurnaliştilor cu avere. Un câştig neglijabil, pentru că e doar individual. Costul este singurătatea cetăţeanului. O pierdere considerabilă, pentru că e a tuturor. În societăţile cu instituţii imprecise (ca a noastră), singurul aliat natural al cetăţeanului este presa. Presa, însă, este la mâna oamenilor de presă care fac averi din traficarea actului jurnalistic, în favoarea puternicilor care plătesc.

În fine, a patra observaţie se referă la conţinutul propriu-zis al stenogramei. Două lucruri sar imediat în ochi: tonul jurnaliştilor şi atitudinea demnitarului. Ambele sunt îngrozitoare, pentru că ambele trădează ceva profund stricat în instituţiile prin care societatea noastră încearcă să se apere de abuzuri. Presa ar trebui să ne apere de abuzurile tuturor, ANI de minciunile demnitarilor. Or, nici una, nici alta nu ne apără de nimic. Prima e folosită de profesioniştii ei ca o măciucă împotriva duşmanilor şi ca o pâlnie pentru colectarea banilor în conturile lor din bancă. Cealaltă e pusă de şeful ei la dispoziţia puternicilor care par mai promiţători.

Or, demnitarul care evoluează atât de lamentabil în această stenogramă nu este un demnitar oarecare, este unul pus acolo să conducă agenţia care supraveghează integritatea demnitarilor. Paznicul oilor, la noi, este chiar năimitul lupilor. Atitudinea acestui demnitar-cheie în economia sănătăţii noastre publice este de un îngrozitor servilism în raport cu tonul şi cu propunerile celor doi jurnalişti, care se comportă ca mafioţii.

Unul dintre ei îl tutuieşte pe şeful ANI cu tonul inconfundabil al primsecretarilor judeţeni de pe vremuri: demnitarul, el, nu îl tutuieşte pe jurnalistul- prim-secretar, îi vorbeşte respectuos cu dumneavoastră. Ceea ce mi se pare uluitor este că jurnalistul pare a avea o autoritate naturală asupra demnitarului.

De unde vine oare acest subteran raport de subordonare? Ţi se face frică. În fine, vulgaritatea şi cinismul celor doi jurnalişti sunt stupefiante. Prin ei, presa trăieşte un ceas de înjosire greu de imaginat înaintea acestei stenograme. Totul, prin cei doi jurnalişti, a fost batjocorit: ideea de cetăţean, ideea de presă, standardele profesionale, demnitatea serviciului public, decenţa exprimării. O înfrângere severă pentru noi toţi.