SENATUL EVZ: Tuti tutututu!

Tutitutututu este ceea ce ajunge lumea când încape pe mâna nepricepuţilor, este colecţia de frustrări, de prostii, de dorinţe mutilate şi de neputinţă. Este incapacitatea organică de a comunica, proprie unei uriaşe reţele de telefoane extrem de mobile. Dacă ascultaţi cu atenţie zumzetul înconjurător, veţi auzi această formulă fascinantă reprodusă la nesfârşit de milioane de voci, în milioane de formule şi circumstanţe.

Împingând situaţia la absurd, Tutitutututu apare ca un fel de mantră a unei lipse fundamentale. Aceea a absenţei respectului de sine. Cred că demnitatea elementară, statura bipedă te pot împiedica să te transformi într-un vorbitor de tutitutututu. E nesfârşită mirarea în faţa entuziasmului cu care nişte fiinţe umane, care pretind să le vorbeşti cu domnule sau măcar cu tanti, îşi smulg hainele pentru o lingură de fasole şi un pahar de bere gratis.
 
Văd scene cu pensionari dezlănţuiţi care se îmbrâncesc ca nişte campioni de wrestling pentru toate rahaturile, pentru cele mai jegoase oferte sau pentru cele mai josnice cauze. Aceiaşi luptători pentru sarmale, aceiaşi arhangheli ai colivei şi mititeilor plimbă diverşi nepoţei prin parcuri, educân du-i şi îngrijindu-i pentru a putea şi ei întro zi, atunci când se vor face suficient de mari încât să scuipe din maşină, să renunţe la respectul pe care şi-l datorează.

Aşa ajung unii să şi mănânce, să şi vorbească, să şi trăiască un tutitutututu continuu, care devine sinonimul oricărei noţiuni. Din moment ce acest înlocuitor universal seamănă întotdeauna cu ceva, obişnuinţa şi lipsa oricărui termen de comparaţie îi oferă statutul de realitate. Nimeni nu stă să analizeze precizia formulării, dacă aduce cu ceea ce li se pare că ar vrea să audă, atunci e bine, ne înţelegem.

Animalele needucate aduc cu nişte oameni, pentru că reuşesc să bălmăjească ceva în timp ce umplu universul de termopane, pensionarii par de treabă pentru că au părul alb şi seamănă cu personajele pozitive din desenele animate, copiii sunt drăguţi pentru că sunt mici, iar mizeria şi urâtul sunt normale pentru că asta e lumea în care trăim, stimaţi telespectatori. Dacă cineva contorizează cine educă pe cine, orice discuţie pare totalmente exclusă.

Din moment ce stai în plastic de mic, cum ai putea vreodată să ajungi să apreciezi frumuseţea unei cămăşi albe de poplin? Dacă tot ce poţi să spui şi să faci este tutitutututu, este normal să ţi se pară absurdă şi demolabilă orice formulare care nu conţine măcar un tuti sau un tutu. Văd că multă lume, care nu se spală la fel de mult pe cât bate câmpii, e îngrijorată că nu au auzit tinerii din ziua de azi de Kafka.
 
În schimb, faptul că o societate este dresată sistematic în spiritul umilinţei şi precarităţii, nu stârneşte tot atâtea vociferări. Cred că una din marile devize care străjuiesc instituţia imbecilizării naţionale este răsturnarea unui celebru dicton franţuzesc - „Seuls les idiots ne changent pas d’avis”. La noi, dimpotrivă, idioţii sunt mândri să îşi păstreze intacte părerile peste ani. Tutitutu nu se schimbă, se predă revăzut şi adăugit generaţiilor care vin.

Mi-am adus aminte de o întâmplare impresionantă povestită de un prieten medic - şi nu trebuie luată drept un exemplu absolut. O femeie de serviciu dintr-un spital, cu mult bun-simţ, mai puţină educaţie, o viaţă chinuită, un soţ alcoolic şi violent, multe nopţi dormite pe apucate prin spital, după un scandal acasă. Femeia pleacă în Italia, munceşte şi se recăsătoreşte.

S-a întors în România după trei ani de absenţă, pentru acte şi altele, şi îl vizitează pe prietenul meu. Îi mărturiseşte că nu a auzit în Italia în trei ani atâtea înjurături violente cât a auzit în Bucureşti într-o singură zi. Şi aici vine partea tare. Spune - domnule doctor, ştiţi ce mă sperie? Mi-e teamă că şi eu eram la fel. Parlez-vous tutitutututu?
 
PS - Trăim vremuri electorale, în care lumea îşi multiplică şi urâţenia, şi absurdul. Oglinzile ar trebui acoperite, pentru că priveliştea e înspăimântătoare. Iar Tutitutututu, se vede şi mai clar acum, e adevăratul virus care ne-a trimis demult şi ne menţine în cea mai discretă carantină istorică.