SENATULE EVZ: Bilanţ 2009 (II)

Prin capacitatea lor de a influenţa guvernul, prin controlul pe care au dovedit că îl pot exercita asupra unui partid politic ori asupra unei majorităţi parlamentare, aceşti oameni de afaceri au arătat statului şi cetăţenilor români că ei se pot sustrage oricărui control public.

Aceşti oameni, după ce au ilustrat copios iresponsabilitatea lor morală, şi-au dobândit şi consolidat în statul român, care este o republică, un statut pe care numai monarhii îl au, într-o monarhie: iresponsabilitatea juridică şi constituţională. În ambele sensuri, moral şi juridic, oamenii de afaceri care în 2009 au jucat un rol politic major s-au dovedit i-responsabili.

Oamenii de afaceri români care s-au hotărât să devină oligarhi au făcut acest pas (separându-se astfel de lumea celorlalţi oameni de afaceri) pentru a putea domina politica fără a se supune regulilor şi responsabilităţilor ei. Nu doar setea de putere (deşi şi ea), nu doar lăcomia de bani uşori (deşi şi ea), nu doar dorinţa de a scăpa indemni justiţiei (deşi, fireşte, şi ea), ci, în primul rând, dorinţa de a putea întreprinde orice fără a trebui să se supună vreunei responsabilităţi oarecare. Pe scurt, a fi monarh, fără servituţile monarhiei.

Oligarhul român a încetat să mai fie un simplu om de afaceri în două etape: în prima etapă, atunci când a încercat să facă bani mai mulţi decât colegii săi, simplii oameni de afaceri, folosindu-se de o relaţie privilegiată stabilă cu statul. În a doua etapă, atunci când a încercat să se sustragă responsabilităţilor care decurg din faptul de a fi cetăţean şi om de afaceri direct prin controlul statului.

Ceea ce i-a calificat pe câţiva oameni de afaceri români avizi de putere şi bani să devină oligarhi în toată puterea cuvântului a fost o lovitură de geniu: exercitarea unui control lipsit de responsabilităţi asupra statului prin controlarea opiniei publice. Cum opinia publică, în societăţile postmoderne, se formează aproape în exclusivitate la televizor, ideea a fost de a controla din interior toată presa de mare audienţă.

Acest obiectiv nu putea fi atins fără cartelarea câtorva oligarhi puternici (scuzaţi pleonasmul!). La noi, inovaţia este dublă: oligarhii posedă toate televiziunile de rating; oligarhii sunt cartelaţi. Teza mea este că, trecând prin etapa a doua, oligarhii români au încetat de fapt să mai fie doar oligarhi - deoarece şi oligarhii evoluează pe o piaţă concurenţială şi sub anu mite constrângeri statale ori cezarice (vezi Rusia). Ei aspiră, prin cartelare, să formeze o cupolă a oligarhilor care să joace faţă de statul pe care doresc să îl controleze rolul unui adevărat stat suprapus.

Dominându-ne statul, oligarhii noştri vor să-şi constituie nu un stat în stat, ci să se constituie într-un stat al statului. O altă noutate este că, în 2009, fenomenul major de corupţie nu a mai fost corupţia statului, ca în trecut, ci corupţia în presă. Iar corupţia nu s-a făcut prin presiuni cu ridicata, ca pe vremea guvernării Năstase, ci prin cumpărare angro.

Jurnaliştii-vedetă au fost cumpăraţi nu pe subiecte, ci cu contractul, oferindu-li-se salarii pe care, în Occident, un jurnalist cu prestaţia lor nu l-ar fi putut în niciun caz spera. Ca un mijloc de corupţie, în presă s-a ajuns să se câştige mai bine decât în multinaţionalele de succes.

În acest mod, „marii” jurnalişti au făcut exact jocul oligarhilor cartelaţi, fără să aibă (deloc) conştiinţa încărcată. În fond, dacă toată lumea „bună” o face, de ce să te ruşinezi că o faci şi tu? În acest mod, corupţia presei a fost perfectă.

Prin coruperea vârfurilor presei, a fost corupt întreg mediul presei şi, odată cu el, s-a degradat media prestaţiei jurnalistului standard. Ca urmare, standardele actului jurnalistic s-au prăbuşit. Prin partizanat, măsluirea informaţiilor, ton insalubru şi abandonul oricărui criteriu moral, o mână de jurnalişti corupţi, care câştigă pe oră mai mult decât un antreprenor cinstit, a reuşit să distrugă în mai puţin de doi ani credibilitatea întregii prese din România. Astfel că, după ce a reuşit performanţa de a transforma cel mai util şi rapid mijloc de informare în masă, televiziunea de ştiri, într-un perfid mijloc de dezinformare în masă, cartelului oligarhilor i-a mai reuşit o distorsiune majoră în rolul tradiţional democratic al presei: din aliatul cel mai de nădejde al cetăţeanului, atunci când e vorba de supravegheat lumea politicii, presa noastră a devenit cel mai redutabil instrument de compromitere şi distrugere a adversarilor politici.

Cum se ştie, de dragul libertăţii de exprimare, într-un stat democratic, presa se bucură de privilegiul de a fi singura putere necontrolată de o alta. Ea nu poate fi controlată decât din interior, de ea însăşi, sau de opinia publică, prin rating ori tiraj. Ei bine, şi acest lucru a fost speculat în folosul lor de către cartelul oligarhilor: căci, interiorul presei fiind controlat de ei, iar pierderile fiind suportate din motive politice tot de ei, presa a putut fi sustrasă, astfel, oricărui control cetăţenesc.

Rezultatul este că cetăţeanul nu poate nimic în faţa presei, în timp ce presa poate face orice din orice cetăţean, fără vreo responsabilitate şi în dispreţul oricărei sancţiuni legale. Alături de prăbuşirea credibilităţii presei, anul 2009 a înregistrat şi neputinţa CNA de a echilibra distorsiunile şi falsurile introduse cu intenţie în emisiunile televiziunilor zise de ştiri.

Sancţiunile şi amenzile nu au folosit la nimic: s-a dovedit că în televiziunile cartelizate de oligarhi adevărul şi morala nu valorează în ochii jurnaliştilor lor nimic, voinţa patronilor cumpărând şi răscumpărând tot.