Snooker în România - un sport din care am câştigat spiritul

LOCUL

Pe intrarea Grânarului, în spatele Stadionul Naţional, o clădire cu două niveluri, întreţinută şi cochetă, ascunde Centrul Naţional de Snooker. Sus e meci, primul din Liga Naţională de Snooker, o competiţie destinată celor mai buni şaisprezece jucători români. Jos, la ora 09:30, este doar secretara-barmaniţă şi antrenorul federal, Dragoş Cozmaciuc.

Ultimul ne povesteşte cum a început totul. El a devenit antrenor calificat în 2005, după ce a susţinut examen în Ţara Galilor, la academia de snooker a unei figuri celebre din snooker-ul mondial, Terry Griffiths. S-a îndrăgostit de snooker prin 2002. Ca tot românul, de la Eurosport. I-a plăcut atmosfera şi, mai ales, respectul pe care îl implică jocul: pentru adversar, arbitru, public.

Şi aşa, un antrenor de karate devenea iubitor de snooker. Primii paşi spre cariera de antrenor i-a făcut prin 2004, când mergea alături de Daniel Bontea - una dintre domnii glumeţi care comentează snooker la Eurosport - la un turneu din Austria. Aici, Cozmaciuc a întâlnit-o pe Janie Watkins. Aceasta l-a adus în faţa lui Terry Griffiths, care a avut încredere în român şi l-a motivat astfel să încerce să pună ceva în mişcare la Bucureşti.

Acum, la şase ani după ce a "dublat" centura din karate cu una mai puţin întunecată în snooker (dar poate la fel de meritorie), Cozmaciuc se poate mândri cu circa 200 de jucători afiliaţi la Federaţia Română de Snooker. Printre ei şi fiul său, Bogdan Cozmaciuc, primul român care a câştigat un meci la o competiţie internaţională de snooker. Se întâmpla în 2006, la Campionatul European rezervat jucătorilor sub 19 ani, când românul l-a învins pe letonul Maksims Edelmans cu 3-1.



FOTO: snooker.ro

MECIUL

Jos, la parter, Cozmaciuc se uită la Federer-Davidenko. E setul patru şi, după ce elveţianul câştigă pe serviciul rusului, mergem sus. Dacă la parter şi etajul unu sunt câte patru mese, la doi este una singură, mărginită de 30 de scaune confortabile pentru public.

Numai că, la primul meci al primei ediţii a Ligii Naţionale de Snooker, doar două dintre scaune sunt ocupate. Asta după ce mă aşez. În faţa mea, pe primul rând, stă o tânără, soţia unuia dintre jucători.

Bilele de pe masa de joc strălucesc luxos pe covorul verde pe care sunt aşezate. Totul e ca la carte, până şi arbitrul are mănuşi albe. Jucătorii sunt totuşi modeşti şi îl ajută pe omul cu mănuşi să aranjeze bilele pentru ca jocul să poată începe.

La masă sunt Bogdan Ioniţă şi Florin Ghimpu, ambii cu papionul negru la gât, ambii cu camaşă şi vestă. Brusc, masa pare mai mare decât cea de la televizor. Şi, într-adevăr, bilele intră mai rar. Florin face un break de 16, Bogdan răspunde cu un 26. Rareori, jucătorul care nu e la masă stă jos, deoarece este foarte posibil ca adversarul să rateze. Respectul este însă ca la profesionişti. De fiecare dată când un jucător reuşeşte o lovitură deosebită, adversarul bate discret cu tacul în podea.

Pare greu de crezut, dar aşa a început snookerul peste tot în Europa continentală, la est de patria snookerului, Marea Britanie. Chiar şi Cozmaciuc, atunci când a inaugurat federaţia şi Centrul Naţional de Snooker, s-a ferit să spună când un român va juca în Main Tour, cel mai important campionat de snooker din lume. A spus doar că aceaste îi este scopul.

JUCĂTORII

Sus, meciul se încheie cu 3-0 pentru Ioniţă. Cei doi dau mâna, după care vorbesc despre pasiunea lor pentru snooker. Ambii se antrenează, de regulă, o singură dată pe săptămână, ambii au meserii de care trebuie să se ţină.

Bogdan e "însurat, cu copil", lucrează ca agent imobiliar şi snookerul este ca o bilă roz în viaţa lui. În Feng Shui, rozul e culoarea dragostei, dar numai că dragotea aceasta îl costă vreo câteva milioane pe lună.

Florin a jucat pool prin cluburi şi o masă de snooker i-a făcut cu ochiul în studenţie. Apoi l-a cunoscut pe Cozmaciuc şi a simţit că poate progresa. A rămas alături de Federaţie, a ajutat la tot ce se poate ajuta pentru ca snookerul în România să nu fie ignorat.

ARBITRUL

Ştefan Munteanu îşi scoate mănuşile albe, face recensământul break-urilor din meciul pe care tocmai l-a arbitrat şi coboară un etaj, pentru a vorbi nestingherit la telefon.

Munteanu şi Alex Crişan sunt singurii arbitri internaţionali ai României. "Mă uitam la televizor şi am zis că asta vreau să fac", spune el. Pe sticlă, vedea cum, printre talentaţii cu tacuri în mână, se strecura câte un bărbat elegant, al cărui verdict era de fiecare dată respectat.

Când s-a fondat federaţia, Munteanu a participat la un curs de două zile ţinut de Maxime Cassis, unul dintre examinatorii internaţionali. A dat teste practice, la masă, şi teoretice, în faţa hârţoagelor cu teste grele.

CEI MAI BUNI

Cel mai mare break din istoria snooker-ului românesc a fost realizat de un armean. Printre fumul de ţigară dintr-un club bucureştean, Babkan Melkonyan a realizat un break de 103 puncte. Meciul a fost arbitrat chiar de Cozmaciuc, antrenorul.

Daniel Bontea, Ovidiu Cristea şi Virgil Bojica au fost primii români care au participat la o competiţie oficială internaţională de snooker. Se întâmpla în 2004, la un concurs ţinut la Volkermarkt, în Austria.

Bontea este şi sportivul cu cel mai bun rezultat la o competiţie oficială internaţională, locul nouă la Campionatul European de la Constanţa, din 2006. El, împreună cu un alt jucător din snooker din România, Marius Ancuţa, comentează marile competiţii profesioniste de snooker.

Actualii campioni naţionali sunt Alina Sava (feminin), Mario Amza (masculin - cadeţi), Marcel Bera (seniori) şi Bogdan Cozmaciuc (juniori şi masculin).