Așa am aflat de Maya: citind ce a scris pe blog în 19 februarie, ziua în care Beverly Hope, bunica sa, a împlinit 88 de ani. „Astăzi sărbă toresc ziua de naștere a per soanei care mi-a influențat cel mai mult viața: bunica mea. (...) Plănuiesc ca, la un moment dat, să scriu o carte despre cele trei generații de femei din familia mea, începând cu Bev și fantastica ei viață. (...) Străbunicul meu a imigrat din România, la vârsta de 5 ani. Și-a croit drum în noua sa ţară vânzând mănuși. În anii Marii Recesiuni, mănuşile care să le țină cald copiilor au continuat să fie o necesitate. Străbunicul meu a pros perat. Și a dăruit propriului copil tot ceea ce el nu a avut vreodată. În calitate de vânzător, a călătorit peste tot în lume, trimițând acasă cele mai bune haine și cadouri pentru fiica lui dragă. Bunica mea ar fi putut să devină cu ușurință o răsfățată, dar a fost învățată să prețuiască și să aprecieze faptele și oamenii. Când a împlinit 13 ani, tatăl ei a decis că ea trebuie să vadă lumea pentru a fi martora modului în care alți oameni trăiesc. Și astfel a început o călătorie în jurul lumii care i-a schimbat viața.”
Și astfel, citind ce a scris Maya și privind fotografiile unui jurnal de călătorie scris în 1934, am început să mi-l imaginez pe străbunicul său. Și mi-am dat seama că astăzi, la fel ca atunci, românii doresc să muncească pentru a le oferi copiilor tot ce poate fi mai bun. Și că, la fel ca atunci, încercăm să îi învățăm să prețuiască faptele și oamenii. Și, mai ales, mi-am dat seama că noi, românii, așa suntem. Și că, oriunde în lume, nu are de ce să ne fie rușine.
Spune-ţi părerea!
Nici un mesaj postat până acum