Spărgătorul Ion recidivează într-un film poliţist

MULTIMEDIA

VIDEO evz.roVezi mai multe

Interviu cu Ion Serafimescu

VIDEO evz.roVezi mai multe

Filmul campaniei de prevenire a furturilor din locuinţe

După ce a golit apartamentele bucureștenilor în anii ’80, Ion Serafimescu a ajuns protagonist într-o producție video educativă a Poliției Române.

Anul trecut, după ce i-a ascultat poveştile, publicitarul Bogdan Naumovici i-a zis lui nea Ion că-i bun de protagonist pentru un clip. Avea să fie spărgător în Bucureştiul capitalist, pentru o campanie a poliţiei, ceva despre prevenirea infracţionalităţii. În apartamentul de pe Griviţa în care s-a filmat, nea Ion s-a uitat în jur: tineri care-l fardau şi-l pozau. "Stai aşa!". Vreo 25 de persoane cu totul, îngrămădite pe o scară de bloc. "Erau fete, plăcute, din lumea asta a voastră. Repetam. Şi le-am zis: «E prima oară când sparg un apartament cu 25 de martori...»".

Scârba domnului Serafimescu faţă de el însuşi

Era în dreptul uşii, cu stiloul (ranga – n.r.) în mână şi s-a întors către partenerul de "platou", un ţigan spătos: "E prima oară când spargi un apartament?". "Şi ştii ce zice ţiganul: «Auzi, dom’le, eu sunt consilier parlamentar». «Du-te-n Dumnezeu’...», mi-am zis în gând". "Tyson", fost campion la box, retras din cauza unor probleme cu spatele, era consilierul deputatului Nicu Păun, de la Partida Romilor, şi juca doar un rol.

Filmările au durat mult. Pe nea Ion îl pufnea râsul când trebuia să se întoarcă să spună: "Băi, Micuţule, lumea zice că e meserie uşoară. Dar când porneşte motorul la frigider, îmbătrânim cu 20 de ani". E replica lui, scornită pe moment alături de alte zeci.

N-avea cum să se audă niciun bing-bang, totul a fost perfect legal. Atâta pagubă că vecinii se feresc de el după ce clipul a fost dat pe câteva televiziuni. Nici spargerile, nici lumea în general nu mai sunt ce-au fost.

Pentru faptele lui Ion Serafimescu nu se mai aplică însă principii morale. Vremea le-a transformat în poveşti, păgubiţii au supravieţuit: s-au îmbogăţit la loc, au sărăcit iar, i-a furat statul sau hoţii tranziţiei, au murit din cauze naturale în apartamentele comunismului, s-au mutat la ţară sau mai în centru, şi-au trimis copiii în străinătate. Ce fac oamenii de obicei.

După ce ieşea pe holul blocului, Ion Serafimescu trăia o scârbă imensă faţă de el, dar reuşea să-i supravieţuiască. Avea să intre iar şi iar, prin efracţie, în vreo locuinţă în care se dădea stingerea după program, vreun apartament părăsit de locatarii care fugeau să prindă loc la coadă. În faţa lui Ion Serafimescu se deschidea lumea cămărilor pline, cu videocasetofoane pitite de miliţie, cu bani ascunşi prin şifoniere, o lume care devenea ermetică în faţa fricii vecinilor. Poveştile lui Ion Serafimescu sunt despre întuneric, foame, chiuretaje, supravieţuire şi despre păcatele care veneau odată cu ele.

Cum a căzut Gică în păcat pentru un video

"Să-ţi arăt ce am găsit în cămaşă. E o poză, să vezi ce mi-au făcut prietenii mei acum doi ani, că nu mai răspundeam de 15 zile la telefon. Mi-au făcut o cruce şi mi-au adus-o aici, vizavi. Cu numele meu, anul naşterii şi moartea. Nu mai ieşisem din casă de 15 zile, nu mai aveam chef să vorbesc cu nimeni". Acum, nea Ion e din nou în formă, obişnuieşte să joace remy la o terasă cu boltă. Bere, caterincă, rost de poveşti.

Într-o altă noapte, în august 1988, bea whiskey cu Gică şi cu Guţă, într-un capăt de Bucureşti. E după o lovitură grea şi se impun nişte decizii. Şi ziua pornise bine, cu un pont frumos: "o jidancă pricopsită", inspectoare la Spitalul TBC de pe Viilor, cu apartament undeva pe lângă Cercul Militar.

Înainte să plece femeia la muncă, Serafimescu e în faţa uşii, pentru pregătiri. "Uşa. Uşa ce are? Are una, două sau trei încuietori: de obicei aia normală şi aia de sub clanţă. Alţii o pun şi pe a treia. Acum, noi, dacă găsim pontul, ne ducem să vedem care e a noastră, cum ar veni, pe care o deschidem uşor. Pentru cea care-i mai grea vin dimineaţa la prima oră, până să plece clienţii la serviciu. Tai vârful şi-l bag în încuietoarea pe care nu putem noi s-o deschidem. Că e chinezească, rusească şi n-am medicament pentru ea. Vârful îl pot împinge cu orice cheie. Acum, clientul când pleacă dimineaţa la serviciu şi încearcă să bage cheia în uşă, nu mai poate. Lumea zice: «S-o fi stricat. Vine lăcătuşul mâine, poimâine». Încuie doar una şi pleacă".

Pleacă şi inspectoarea. Ion e umbra ei până la serviciu, trebuie să fie sigur. Vine înapoi, se întâlneşte cu Guţă şi încearcă pontoarca (un soi de înlocuitor universal pentru cheie în argou – n.r.). De data asta însă, pontoarca e obosită, nu vrea nici în ruptul capului. Se rupe după insistenţe. Ion coboară, cumpără o pensetă de la o drogherie, iese bucata rămasă în uşă, dar acum trebuie alt instrument. Gică e meşterul de pontoarce, stă aproape, undeva pe la Cişmigiu. S-a lăsat de furat, că nevastă-sa e şefă de alimentară pe la Măgurele, are o fetiţă, stă liniştit. Mai face doar pontoarce din când în când şi se mulţumeşte cu o bucăţică din pradă. Cât o fi.

Aduce Gică pontoarca şi aşteaptă jos, în faţa unui magazin. Nu merge nici asta. "Cobor înapoi la Gică: «Măi, Gică, dă-o în morţii ei de pontoarcă, nu merge!». El avea o borsetă - dacă tot venise spre noi să aducă pontoarca, să plătească telefonul pentru amantă. Plecase cu buletinul, actele, şi pleca spre Palatul Telefoanelor, dacă tot l-am deranjat noi. «Hai, că vin eu, vă deschid, plec şi vă aştept afară». Voia să-i dăm şi lui ceva. În trei secunde a deschis. «Bine, am plecat, Ioane!». «Hai, mă, intră şi tu, dacă tot eşti cu noi!»".

E o garsonieră dublă, într-un bloc vechi. Înăuntru, bijuterii, casete doldora de bijuterii, e rost de stat şi de căutat. Promite, cum ar veni.

"Într-un final, Gică ce spune? Era un video, în cutie şi cu mâner, sigilat. Se vindea pe 70.000. «Ioane, iau şi eu video-ul ăsta?». «Dacă-l iei să-l vinzi, te duci la puşcărie». N-aveai cum să-l vinzi, decât dacă era legal şi-l aducea cineva de afară. «Ioane, sunt şi eu cu fata asta, are şi-un copil, nu-l vând, e pentru mine». «Gică, ia-l dacă e pentru tine!». Îl ia şi-l pune în hol şi pune şi borseta lui cu acte peste video, cum plecase să plătească telefonul". Treaba e gata, mai trebuie doar şterse urmele. Sunt amprente - uşa nu prea o poţi descuia cu mănuşi - şi de asta se ocupă Ion. Se aude însă liftul. Urcă. Proprietara. S-a întors acasă, pentru că nu e o zi de muncă obişnuită: trebuie să meargă într-un control, la Cluj, trebuie să se pregătească de mers la aeroport. Cheia se răsuceşte în uşă, înainte şi înapoi. Nu se deschide, pentru că Ion a avut grijă să închidă sus. Guţă – slab de minte – intră în panică şi pune mâinile pe uşă, s-o ţină. Gică n-are nici el minte, lasă aparatul video lângă uşă, cu borseta peste el şi fuge să sară pe geam. Noroc că-l opreşte Ion, în tăcere. Cheia nu se mai învârte. Bing-bang! Femeia sună la o vecină şi intră.

În apartament e nevoie de puţină organizare. Ion îi lasă pe ceilalţi să iasă, şterge amprentele şi iese, fără să mai încuie. Îi găseşte pe Gică şi pe Guţă jos, palizi. Meşterul de pontoarce şi-a lăsat borseta cu acte în hol, peste video, şi propune organizarea unui "comando" ca-n filme pentru recuperarea ei. Până la urmă, Gică se duce singur şi coboară înapoi. N-are curaj să se prefacă într-un vecin săritor.
Pe drum, începe să plângă. Se opreşte la un telefon public, îşi sună iubita. Îi dau lacrimile şi-i zice: "O să cam plec". Nu-i spune la telefon de ce. "O să cam dispar".

Se opresc toţi trei la popasul de lângă Măgurele după ce Gică merge să-şi vadă femeia pentru ultima oară înainte să plece pe goană. E vară, e cald, e mâncare şi e whiskey. Când se împarte prada, Gică primeşte mai mult, o să aibă nevoie.
Guţă e măcinat de un gând. Când se duce la WC doar cu Ion, zice: "Ăsta o să vorbească. Ne ducem la puşcărie, Ioane. Hai să-l mierlim!". Pădurea e un pic mai încolo. Gică e matol, dar simte şi spune: "Staţi liniştiţi, că nu vă dau în primire...".
L-au lăsat să trăiască. Gică a stat pe goană aproape un an şi jumătate, până la Revoluţie, la nişte curve din Pantelimon. Între timp, a mai dat nişte ponturi, printre care unul frumos, cu un căpitan de armată. Dar în noaptea aceea de august, lângă pădure, Guţă voia să-l mierlească.

Pont bun: o amantă pricopsită din chiuretaje

Se întâmpla să lucreze cu lunile la un pont. "Cel mai tare ştii ce e? Preludiul, pregătirea".

Pe Calea Plevnei, colţ cu Ştirbei Vodă, e un bloc mare, de pe timpuri, cu parcare în faţă. Un colonel de miliţie de la circa din Rahova era prieten cu un şef de la o pescărie de acolo, care la rândul lui era în prietenie cu Guţă. "Stăteam acolo la caterincă, mai beam un şpriţ, mă rog. Colonelul ce face? Zice: «Dă şi mie un sturion, ceva, că mă duc la amantă. Mamă, ce pricopsită, ce valori are...»". Acum venea urmărirea colonelului, trebuia un fir care să ducă la amantă.

"Îl văd. Pe timpuri, pe la alimentare, pe la pâine, era şi câte un telefon public înăuntru. Bagă colonelul o fisă acolo, formează numărul şi - hap! – l-am memorat imediat. Sun un prieten care lucra la telefoane. «Am o rugăminte: dă-mi adresa pentru numărul ăsta». Mi-a dat adresa. Acolo stătea amanta", povesteşte nea Ion.

Se ducea dimineaţa. Câteva luni de zile, în fiecare dimineaţă. "Stăteam în staţie şi mă uitam la gagică, să văd când pleacă, cum pleacă. Ea era asistentă medicală la CF 2, pe Witting. Nu mai zic că mă salutam cu lumea, parcă zici că ne cunoşteam, dacă zi de zi eram în staţie? «Bună ziua», «bună dimineaţa»... Şi mă uitam". A văzut, după o vreme, că la asistentă veneau maşini de provincie, întotdeauna câte un bărbat şi o femeie. Femeia urca, bărbatul aştepta în maşină. "Aoleu, ce face asistenta? Face chiuretaje cu metode empirice.... Ea o scobea acolo, ce-i făcea, hap, pleca. Pricopseală".

De la chiuretaje i s-a tras asistentei. Într-o noapte, după ce s-a făcut matol, Ion a sunat la spital şi a cerut cu ea. A zis că e de la Ploieşti şi că are "o problemă". "«Când pot să vă găsesc acasă?». «A, da! Eu ajung dimineaţă, la 7, că sunt în gardă acum». «A, da, bine...».

A trecut pe la Guţă să-l ia, pontul era copt. Curtea, blocul, un geam mic, la etaj. "Şi a început scotoceala, n-ai văzut aşa ceva! Dac-avea zeci de kilograme de argintărie, nu mai zic de bani. Avea obligaţiuni. Aur. Când am ieşit, în faţă un taxi. Comandase cineva din bloc. Am băgat ranga în ghenă, am sărit gărduleţul, şi la taxi. «La comandă?». «Da, la comandă, hai!»".

Pe când tot blocul era la cozi

La doctori şi la asistente nu prea-i părea rău, că aveau de unde. Aveau pitite în tot locul plicuri nedesfăcute doldora de bani, cartuşe de Kent, pachete de cafea. Şi mai era la mijloc o chestiune personală. "Maică-mea era infirmieră la Spitalul Elias şi, când era bolnavă, s-a dus la Policlinica 10, care aparţinea de Spitalul Elias. Şi vine într-o zi acasă supărată. «Ce eşti supărată?». S-a dus cu un buchet de flori la doctoriţă. Eu eram copil, aveam 16-17 ani şi zic: «Ce ţi-a zis, mamă?». «Păi zice: Vai, doamna Serafimescu, am atâtea flori acasă...». Voia adică să-i dea şpaga. Şi erau, cum ar veni, colegi. Şi mi-a venit mie aşa... Cei mai buni erau doctorii, pentru că doctorii nici măcar nu umblau la bani, aveau plicurile puse în bibliotecă. Nici măcar nu numărau banii luaţi de la pacienţi. La doctori era cel mai frumos. Ca idee. Că nu mă duceam la un strungar să-i sparg casa".

După aia, mai erau apoi cârciumarii cu frică de bănci şi şefii de restaurant.
În casa unui şef de restaurant era s-o păţească. A fost din cauza lui Guţă, care era pe goană atunci şi voia să facă totul repede, imediat după ce clientul s-a urcat în Lada lui şi a plecat. Ion ar fi vrut să aştepte ora 8, să-şi ducă bunicile nepoţii la grădiniţă, să se aşeze la cozi, să fie linişte cu totul. Guţă n-a ascultat şi în cinci secunde erau înăuntru. După ce-au luat un pumn de inele din dormitor, Guţă trăgea spre cămară, s-o deschidă.

"«Mă, Guţă, ce vrei să-ţi iei, lua-te-ar dracu?». Erau borcane din alea mari, aşa. Unul plin cu făină, altul cu mălai, cum făcea lumea pe timpuri. Şi ne-am certat. În timpul ăla, omul la uşă şi ne aude. Auzim că bagă cheia în uşă. N-avea cum să intre peste noi. Aud bing-bang!, bing-bang! Clientul suna la vecini. Bing-bang! în stânga şi-n dreapta. Nimeni! Când aud alt bing-bang, deschid vizorul şi-l văd acolo pe client. Unul lat, mare aşa. Coboară la etajul trei. Iar auzim bing-bang!, bing-bang! Dar n-a ieşit nimeni, nu era nimeni acasă. Acum intrăm în sufragerie. «Guţă, zic, uită-te pe geam şi vezi dacă a plecat omul». Parcarea era în stânga undeva. În dreapta erau nişte blocuri care se mai construiau, cu moloz. Se uita Guţă. Am băgat mâna acolo şi am găsit 30.000 de lei, dar nu i-am mai zis lui Guţă, că m-a enervat. Doar îi zisesem: «Intrăm după ora 8.00!»".

În toată panica aia, colegul Guţă pusese ochii pe-un video. Ca să nu bată la ochi, l-a învelit cu un cojoc de-al clientului. Fiindcă bing-bang-ul coborâse, au găsit prilej să iasă. Nervos că Guţă dădea de bănuit cu aparatul video şi cu toate firele după el, Ion a decis să rămână în urmă. El la doi, Guţă la unu. El la unu, Guţă la parter. În dreptul ieşirii din bloc, Guţă a pus aparatul video jos şi a îngheţat: clientul era afară, pe scări şi aştepta ajutoare. Îi auzise sus, când se certau.
Când omul s-a întors către el, Guţă a pus degetul pe soneria primului apartament găsit în cale. Bing-bang! Bărbatul s-a dus spre el: "Pe cine căutaţi, pe unde-aţi venit?".

Guţă s-a blocat, lângă sonerie: "Noi suntem muncitori". "Ce face Guţă acum? «Şefu’, vino încoace, că avem o problemă!». Cobor. Video, Guţă şi el. «Ce s-a întâmplat?», întreb. «Măi băiatule, am o rugăminte». Şi-i pun mâna aşa, pe umăr, să-l iau aşa puţin, de haină, să-l întorc. A făcut odată din umăr, parcă mi-a zburat mâna. Avea forţă. S-a retras în hol, cu spatele spre ieşire. Şi ieşim şi noi acum, înspre el. "Mamă, mamă, la dracu’ ne ducem!", aşa mă gândeam. Zic: "Măi, Guţă, ia dă cuţitul, că-l tai!". N-aveam niciun cuţit. «Ce cauţi aici? Fugi, futu-ţi Dumnezeul mă-tii!». Băi, şi ăla fugea, îl fluierau muncitorii de pe la blocuri, fugea prin nămol, cu nămol şi pe faţă, şi pe spate. Bă, ce fugea săracul, dac-am văzut în viaţa vieţii mele!".

În ziua aceea, după ce s-au văzut scăpaţi, Guţă n-a primit nici din aur, nici din bani. "Du-te, Guţă, la puşcărie, dacă n-asculţi!".




PREMIERĂ. Nea Ion a fost emoţionat la filmări: a dat prima spargere cu 25 de martori

HOŢUL SUPREM

Boala lui Guţă: frigiderul şi cămara

După 1990, Guţă – analfabet, dar meşter la încuietori - a plecat prin Germania. Ion Serafimescu n-a mai ţinut legătura cu el, după ce i-a scos vorbe că s-ar da la nevasta lui. Nimic adevărat.

Pe vremea când furau împreună, Guţă avea o boală: să golească frigiderul şi cămara, să fie pentru nevastă şi pentru copil. "Se uita în frigider: «Aoleu, dar în congelator ce e?». Dacă (proprietarul – n.r.) n-are nimic în congelator înseamnă că mănâncă la restaurant. «Dar ce vrei, Guţă?». «Ei, mai iau şi eu ceva...». Şi-şi mai făcea câte un pachet, şi-şi lua carne de nebun, dacă avea boală...". A încercat odată să fure un porc cu totul, din coteţul unui gospodar din Rahova. Luase cu el mâncare cu somnifere pentru porc. A adormit însă în coteţ, înaintea animalului.

Se învârtea să fure întotdeauna ceva pe deasupra. "E nevasta în spital, cu copilul...".

Îi răsturna sacoşa. "«Măi, Guţă, hai să căutăm bani şi aur. Când ieşim din bloc cu sarsanelele, ne opreşte miliţia ». «Hai, domle, că tre să dau la doctor». La un moment dat, ajungem la el acasă, că nevastă-sa chiar era în spital, cu copilul. Când desface Guţă o geantă: zeci de pachete de cafea, zeci de pachete de Kent, cinci-şase căciuli, gulere de blană. «Mă, dă-te-n Dumnezeu, cât să dea nevastă-ta la doctor. Facem jumate-jumate!»".

Guţă trebuia verificat tot timpul. Ion căpătase un obicei: suna a doua la păgubaş, se recomanda ca miliţian şi-l punea să-i dicteze lista cu obiectele furate. Mai umflau şi oamenii, dar de cele mai multe ori "surplusul" era la Guţă, a cărui nevastă era tot timpul în spital, cu copilul. "Acum sun la IGM (Inspectoratul General de Miliţie – n.r.) să mă predau. Ai furat 10.000 de lei!", îl ameninţa Ion. Guţă se pierdea şi invoca apropierea sărbătorilor pascale, copilul, nevasta şi spitalul.

Odată, Ion chiar a sunat la miliţie şi a cerut cu căpitanul Grecu, să se predea. Era beat mort, se enervase din cauza lui Guţă. Ofiţerul de serviciu a fost însă om: "Măi, Ioane, am o rugăminte: Fii cuminte, nu vrei să te luăm! Dă-te dracu, că eşti beat!". A venit Guţă imediat şi a adus toţi banii, de frică. "El stătea în Rahova, eu stăteam atunci în Berceni. «Păi ce ziceai, mă, de copii?»".

LECŢII

Întunericul la ore fixe, prieten şi duşman

• În timpul unei spargeri e nevoie de calm, altfel se duce dracului tot. "Ei, acum trebuie să-ţi mai faci o cafea. N-ai cum altfel. (...) «Nu vrei să facem o cafea?». Mai stăm puţin, facem şi-un şeptic. Lăsam cărţile pe acolo. (...) Trebuia să nu fii stresat", explică nea Ion.
  
  
• Meseria asta cere şi de mult antrenament. "Îţi ieşeai din mână altfel. Ce înseamnă un antrenament? Ziceam: «Uite, vezi acolo, la etajul doi? Hai, dom’le, să spargem casa aia!». «Ţârr!» la sonerie. Nu răspunde nimeni. Nu ştiam ce-i acolo. Bun, şi intrăm". Aşa s-au trezit odată Ion şi Guţă în casa unui securist, şi-au dat seama când au văzut uniformele de pe cuier. Au intrat totuşi. "Facem stânga şi intrăm în dormitor. Deschidem uşa. Aşa făceam, întâi dormitorul şi după aia intram în sufragerie. Când deschid uşa, colonelul dormea. Era în comă alcoolică, mirosea a băutură, beat mort. Am închis uşa şi am plecat. Ce era să faci?".
  
  
• În anii cei mai grei ai comunismului, întunericul la ore fixe era un aliat pentru hoţi, dar oferea ocazional şi momente de spaimă. În timpul unei întreruperi de curent, Ion şi Guţă scotoceau sufragerie unui şef de cârciumă. "La un moment dat, mă lovesc spate în spate cu Guţă, ca-n filmele cu Stan şi Bran. «Cine e?». «Eu sunt, măi idiotule!». Nu mai spun că la ora 8 se aprindea lumina. Când a plecat omul la muncă, radioul din bucătărie era pornit. Ei, când s-a aprins şi lumina, a pornit şi radioul. Era buletinul de ştiri şi se auzea o voce de bărbat. Guţă era să sară pe geam, că nu ştia ce se întâmplă".

PARIUL DIN COPILĂRIE

"Ia să vedem dacă mă prinzi şi pe mine!"

Relaţia dintre Ion Serafimescu şi fenomenul infracţional a început în copilărie, undeva în sectorul 1. Printre primii păgubiţi s-a numărat bunica lui Răzvan Murgeanu, fost viceprimar, actual secretar de stat. "În fiecare dimineaţă îi luam bunică-sii câte 25 de lei. Dar ştii cum? Stăteam la mansardă, el la parter. Era şi un garaj acolo. Şi eu mă trezeam dimineaţa – aveam nouă-zece ani pe atunci - şi urmăream când se ducea bunică-sa la poartă să ducă gunoiul. Mai stătea atunci de vorbă cu vecinii. Şi eu mă urcam pe garaj, săream pe pervaz şi furam de acolo, nu luam mult. El ştie", povesteşte nea Ion. Încet-încet, a urmat jumătatea mai înstărită a străzii Petofi Sandor, de la case de miniştri la reşedinţe de ambasadori.

Poate părea ciudată afinitatea puştiului Ion pentru fapte de natură penală, având în vedere că taică-său era miliţian. "Îl întreb într-o zi: «Dar ce faci tu ca miliţian?». «Prind hoţii». Şi eu mi-am zis: «Ei, dacă prinzi hoţii, ia să vedem dacă mă prinzi şi pe mine!»". În ‘88, când a ieşit din puşcărie, a dat ochii cu taică-său. Era un miliţian "pe stil vechi", de la ţară, cu patru clase. "I-am spus: «Nu te-am văzut deloc la tribunal». Şi mi-a zis: «Ai încălcat legea, suportă consecinţele!»".

MARTORUL DE DUPĂ GRATII

O Revoluţie începută cu o lună înainte

Ion cel de azi nu se teme de puşcărie. Poate că ar mai da vreo spargere dacă ar şti că nu rămâne fără suflare. "Acum sunt ponturi frumoase, mulţi bani, dar m-am rablagit. Aşa, m-aş duce la puşcărie: mai fac o pauză, nu mai beau... Dar nu mă mai ţine inima", spune el.

Puşcărie serioasă, 22 de luni, a făcut o singură dată, şi atunci pentru că l-a dat cineva în primire. Refuzase să ia parte la un pont: era undeva la ţară, unde toată lumea te vede dacă eşti străin. În plus, era vorba de tâlhărie: banii erau sub o saltea, şi trebuiau luaţi cu proprietăreasa în casă, că nu era timp de pândă.
S-au dus până la urmă doar Guţă, Farmacie şi Găliganul. Au trebuit s-o ia cu toţii la goană prin curţi, când femeia – muncită şi tare de inimă – s-a trezit şi l-a apucat pe Guţă de c... Fugeau şi-i lătrau câinii, şi un ţăran a văzut că maşina în care s-au urcat era roşie şi avea un număr cu "9-B" în faţă. Era a unui bucureştean care făcea curse clandestine, care a zis tot când miliţienii i-au bătut la uşă: îi luase pe ăla, pe ăla şi pe ăla.

Toţi erau pe goană. Dar pe Găliganul îl mănca în fund de nevastă-sa. S-a dus acasă şi l-a prins. Guţă, pe goană şi el. N-a scăpat. "Ei, acum când i-a prins şi i-a luat IGM-ul, i-a bătut de i-a leşinat. Le-a pus lanţuri la picioare, i-a ţinut numai în teroare. Şi Găliganul meu a zis de mine. Mă sună nevastă-sa: «Măi, Ioane, vezi că prostul de bărbatu-meu a spus că a făcut cu tine odată un pont»".
Asta era în 1986. Deşi era "în decret", a stat în puşcărie un an şi zece luni, mai mult din ambiţia unui miliţian. Îi spunea căpitanul cu pricina: "Şi-aşa n-ai făcut tu pârnaie, să faci şi tu puţină pârnaie...".

"Vezi tu, când te bate la miliţie, te umileşte. Mie mi-a zis: «aşază-te în genunchi pe scaun şi roagă-te la Mitropolie». M-am pus în genunchi şi mă bătea cu bastonul la tălpi. După aia zicea: «întinde mâinile» şi mă bătea. Adică un fel de... Am vrut să-i dau un pumn, dar am zis că după aia mă bate mai rău. Şi după aia i-a sunat pe ăia de jos, de la arest, şi a zis: «Vino cu o pătură, să-l iei pe ăsta». Puteam să merg, dar aşa, aiurea. «De ce mă baţi, nu vezi că nu scot niciun zgomot?». Şi dădea aşa. Venele astea săreau în sus, zici că era un şarpe".

Avertismentul omului care furase de la Adesgo

L-au mai arestat odată, pe 16 noiembrie 1989. Lui Ion Serafimescu îi place să spună că, pentru el, Revoluţia a început atunci, cu o lună mai devreme. L-au cazat într-o cameră cu patru paturi şi încă zece deţinuţi, erau lângă Restaurantul "Budapesta". Ultimul coleg le-a venit pe 16 decembrie. Lucra la Adesgo, furase nişte ciorapi. Omul era agitat şi le-a zis: "Dom’le, e scandal, e şucăr prin ţară!". Pe 21 decembrie, noaptea, se auzeau împuşcături, undeva aproape. "La un moment dat, se făcuse vreo trei dimineaţa, în curtea interioară veneau revoluţionarii. Îi bătea miliţia de dădeau în boala copiilor. Dimineaţă, m-am culcat supărat: «Gata, am pierdut!». M-am culcat dimineaţă, mă trezesc ăştia: "Ascultă: «Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!»". Pac, deschide uşa comandantul, care până acum ne omora cu bătaia: «Dinspre Liceul Ion Creangă se trage, dinspre stradă se trage, băgaţi-vă sub calorifer, să nu vină gloanţele prin ricoşeu!». Ne uitam pe geam, spre curtea interioară: cozile de târnăcop cu care ne băteau până atunci la anchetă săreau spre geam, spre tablourile lui Ceauşescu. Aruncau ei.

Acum să-ţi zic ceva: şi după Revoluţie, la circă, s-a bătut...". L-au eliberat în ianuarie ‘90. Îi dăduseră cinci ani şi a făcut doar două luni. Era timpul pentru libertate.

S-a lăsat de spargeri. Era vremea şmenurilor, cu valută pentru străini. A mai stat o singură noapte la puşcărie, în 1991. Se luase la bătaie cu orchestra într-o cârciumă, pentru că nu voiau să mai cânte, deşi le dăduse bani. Era în preajma zilei în care s-a adoptat noua Constituţie a României.

"Mai făceam o cafea în casa clientului, mai stăteam puţin, mai jucam un şeptic. Lăsam cărţile acolo, pe masă. Trebuia să nu fii stresat.“, ION SERAFIMESCU, fost spărgător