Tânărul Ion Iliescu, „un bun agitator”

Cercetătorii de la Arhivele Naţionale înşiră în prezent sub ochii publicului mici piese din puzzle-ul comunismului românesc.

Pentru Iliescu cel de azi, demersul este irelevant. „Viaţa mea a fost publică, nu a fost nimic ascuns”, spune fostul preşedinte, pentru EVZ. Nu are habar ce s-a întâmplat de la Revoluţie încoace cu documentele scoase la lumină recent.

„Se cam pripea”

În iulie 1953, studentul Ion Iliescu avea 23 de ani, experimentase deja trei ierni moscovite şi se afla, asemenea partidului, într-o perioadă de mari realizări. Pe 22 ale lunii, trei tovarăşi semnau un document în care înşirau activitatea tânărului comunist - multe puncte tari şi câteva puncte slabe - şi trăgeau o concluzie: „Tov. Iliescu Ion poate deveni candidat de partid”.

„Iliescu Ion provine dintr-un mediu muncitoresc”, aşa începea caracterizarea tovarăşului. Urmau succinte precizări despre părinţi, fraţi. Nu erau uitate soţia şi soacra acestuia. Iliescu făcuse cinci clase primare, apoi a intrat la liceu, întrerupt „din cauza greutăţilor”. A venit însă 23 august 1944 şi drumurile i s-au deschis.

Ion Iliescu a redevenit licean şi a activat cu succes în cadrul tineretului progresist: „Este cunoscut de to va răşii cu care a activat ca un bun agitator, energic şi cu spirit de organizare”. A fost ales în biroul organizaţiei de elevi, iar de aici a fost propulsat între vârfurile tineretului comunist, până la calitatea de membru al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor.

Junele Iliescu primea noi aprecieri - „a arătat multă bunăvoinţă pentru îndeplinirea sarcinilor” -, dar se vorbea şi de lipsuri - „în unele probleme, când trebuia să ia o hotărâre se cam pripea, nu prea primea critica, cu greu recunoştea unele lipsuri ce i se arătau”.
 
Cei trei ani petrecuţi până atunci în URSS fuseseră urmăriţi cu atenţie: „S-a încadrat în munca politică. (...) Este un tovarăş modest şi are atitudine tovărăşească faţă de studenţi. Tovarăşul are ca lipsuri aceea că nu este destul de exigent faţă de lipsurile tovarăşilor cu care lucrează, trecând cu vederea lipsurile tovarăşilor în care are mai multă încredere. De asemenea, este pripit când trebuie să ia unele hotărâri. Are nivel politic şi este disciplinat în muncă”. Pe Iliescu Ion, comunismul şi democraţia îl aşteptau cu răbdare.

DOCUMENTE-PROBLEMĂ

Acces interzis şi pentru Comisia „Tismăneanu”

„Dosarele-anexe” sunt „copiii” prea puţin doriţi ai unei perioade complicate din istoria recentă. Reprezintă o colecţie de fişe personale ale cadrelor de partid de la toate nivelurile nomenclaturii comuniste, extrase din părţile structurale ale Fondului CC al PCR şi constituite în unităţi arhivistice distincte.

Ca dovadă a totalei lipse de profesionalism în tratarea acestor documente stă faptul că identificarea şi separarea lor au fost făcute doar cu referenţi, evitându-se astfel implicarea arhiviştilor.

„Ele au fost inventariate (pe fişe), cea mai mare parte în perioada 1997-2005 (fenomenul a continuat ulterior, chiar până în octombrie 2008, însă cazurile au fost mai rare) şi au primit cote identice cu dosarele din care fuseseră extrase, fiind păstrate împreună cu ele, în aceleaşi cutii de protecţie de pe rafturile Depozitului 1- Militari, fără însă ca pe cutii să fie inscripţionată vreo indicaţie referitoare la existenţa lor.

Practic, respectivele fişe au fost ascunse, scopul real al constituirii lor fiind de a împiedica nu doar cercetarea, ci însăşi luarea la cunoştinţă a publicului despre existenţa lor”, au precizat, în prefaţa publicată odată cu inventarul Secţiei Organizatorice - „Dosare- anexe”, arhiviştii Gabriel Catalan şi Mircea Stănescu.

Foarte puţini au ştiut de existenţa acestor documente. Au rămas inaccesibile inclusiv Comisiei „Tismăneanu”, în ciuda dispoziţiilor prezidenţiale şi guvernamentale ca membrii comisiei să aibă asigurat accesul liber la toate documentele erei comuniste. În afară de Ion Iliescu, în cele 159 de unităţi arhivistice există destule nume celebre: Manea Mănescu, Ilie Verdeţ, Tudor Postelnicu sau Ana Toma.

IDEOLOGUL

Paul Niculescu-Mizil, profesor la catedra de marxism-leninism

Cât despre Paul Niculescu- Mizil (1923-2008) - cel care avea să devină rector al şcolii superioare de partid „Ştefan Gheorghiu”, şef al secţiei de propagandă şi agita ţie a CC al PCR, ministru al educaţiei şi al finanţelor - în dreptul originii sociale a acestuia „evaluatorii” comunişti făceau o precizare: „tatăl a avut cârciumă şi băcănie”. Nu era, dar putea deveni - „la nevoie” - o pată neagră în ochii mai-marilor partidului.

„Părinţii au fost membri ai partidului socialist, iar la afiliere la Internaţionala a III-a, în 1921, au votat pentru afiliere. Din 1923, deoarece au deschis cârciumă şi o băcănie, au întrerupt activitatea în PCR, au rămas simpatizanţi cotizând pentru ajutorarea deţinuţilor antifascişti şi au adus unele servicii partidului în timpul războiului antisovietic”, se arată în trun document din 1954, făcut public de Arhivele Naţionale, „la pachet” cu fişa lui Ion Iliescu.

Licean, practicant de birou la o tipografie, funcţionar, apoi voiajor la magazinul „Centrala Lânei” din Bucureşti. Aşa arată traseul lui Niculescu-Mizil între 1934 şi 1942. Avea să intre, imediat după aceea, la Academia Comercială şi Industrială, iar din 1943 începea stagiul militar la Şcoala de ofiţeri de rezervă de infanterie, din Ploieşti şi Slănic. După doi ani, s-a liberat cu grad de sublocotenent.

„A citit lectură progresistă”

„Datorită faptului că părinţii au fost simpatizanţi ai mişcării muncitoreşti, a avut şi el unele cunoştinţe despre URSS şi mişcarea muncitorească. În liceu, la facultate şi în armată, a luat atitudine faţă de unele manifestări huliganice şi antisemite.

A citit lectură progresistă, iar în timpul războiului şi-a manifestat încrederea în Armata sovietică. După eliberarea ţării noastre de către Armata Sovietică, împreună cu şcoala de ofiţeri, a luat parte la dezarmarea armatei hitleriste pe valea Slănicului”, se mai precizează în document.

De aici începea şi traseul comunist al lui Paul Niculescu-Mizil: în octombrie 1944, se înscria în UTC şi începea să ia parte la adunări studenţeşti, lua cuvântul în numele ostaşilor şi ducea muncă de lămurire printre aceştia.

Ajungea la Bucureşti în 1945, iar în iunie era primit în PCR. A lucrat la redacţia ziarului „Tinereţea” şi a fost secretar general al asociaţiei studenţilor din Academia Comercială şi Industrială, apoi membru în biroul Comitetului Sectorului Studenţi al PCR.

Un curs de partid de două săptămâni la comitetul regional Ilfov a fost suficient pentru a „prinde aripi”: a fost imediat repartizat la „Ştefan Gheorghiu”. Doi ani asistent, apoi director de studii, iar din 1950, director adjunct. A mai fost conferenţiar, apoi profesor la catedra Bazele marxism-leninismului, a Universităţii „C.I. Parhon”.

UN TOVARĂŞ CU LIPSURI

Tudor Postelnicu era „prea dur în relaţiile cu oamenii”

În septembrie 1950, tovarăşul Postelnicu C. Tudor - viitor membru al CC al PCR şi ministru de interne între 1987 şi 1989 - îşi terminase ucenicia. Devenise strungar în fier, precum şi responsabil cu propaganda şi agitaţia în Comitetul Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) pe uzină, la Moreni.

I s-a întâmplat atunci ceva deosebit: a fost trimis la un curs de propagandişti de 15 zile, la Ploieşti. „După puţin timp, a fost ales secretar al Comitetului UTM pe uzină, iar în aprilie 1951 a fost ales responsabil organizatoric al Comitetului UTM Schela Moreni”, după cum se preciza în fişa întocmită, în 1960, de Direcţia Organizatorică din cadrul Partidului Muncitoresc Român (PMR).

„Luptă pentru lichidarea acestor lipsuri”

În iunie 1951 a fost promovat mai întâi în funcţia de instructor la Comitetul raional UTM Câmpina, apoi ca şef al Secţiei de cultură fizică şi sport al aceluiaşi comitet. În noiembrie 1951 a fost trimis la o şcoală de ofiţeri de interne din Botoşani. S-a îmbolnăvit însă, aşa că a fost repartizat la Câmpina, ca şef al secţiei muncitoreşti.

„Datorită rezultatelor bune obţinute în munca obştească, în octombrie 1952 a fost primit candidat de partid, iar în decembrie 1955, membru de partid”. Au urmat, până în 1959, funcţii la nivel local. „A fost apreciat ca un tovarăş capabil, conştiincios, disciplinat şi cu spirit critic şi autocritic dezvoltat. Uneori era pripit, de asemenea, era prea dur în relaţiile cu oamenii”, se mai arăta în document.

Postelnicu avea să ajungă, în octombrie 1959, în funcţia de adjunct al şefului secţiei organizatorice a CC al UTM. Apăreau noi referiri la personalitatea sa: „Este foarte apreciat ca un tovarăş capabil, cu multă putere de muncă şi simţ de răspundere în îndeplinirea sarcinilor. Dă dovadă de bun organizator, combativ şi exigent.

Se preocupă continuu pentru pregătirea sa profesională şi politică. În activitatea sa manifestă uneori tendinţe de îngâmfare, se supraapreciază, din care cauză lucrează uneori rigid cu oamenii. Tov. Postelnicu Tudor luptă pentru lichidarea acestor lipsuri”.
 
Partidul săpase adânc la rădăcinile arborelui genealogic al lui Postelnicu, precum şi la cel al soţiei sale. „Soţia are un unchi ţăran cu gospodărie mică, membru în întovărăşirea agricolă. Acesta, în trecut, a făcut politica PNŢ, iar în 1937-1938 a fost primar în comună. În prezent, are atitudine bună în comună”.
 
Având în vedere toate aceste calităţi, Secţia or ganizaţii de masă a CC al PMR recomanda ca tovarăşul Postelnicu să fie ales membru în CC al UTM. Totodată, Secţia de cadre concluziona, cu mulţumire, că „Postelnicu Tudor, din punct de vedere al încrederii politice, corespunde”.

CITIŢI ŞI:

VLADIMIR TISMĂNEANU: Ceva mai multă lumină