Ţăndărei, oraşul care a speriat Vestul

De la Slobozia încep palatele ţigăneşti, dar densitatea acestor construcţii semi-ridicole atinge nivelul maxim în Ţăndărei. Dacă vă întrebaţi unde aţi mai văzut numele oraşului, vă amintin noi. Ţăndărei a făcut deliciul presei britanice, după ce reporterii unei publicaţii din Anglia au prezentat modul în care ţiganii din Ţăndărei au făcut bani în Regat.

Pe strada dirijorului Perlea, parfum de manea

Pe strada Ionel Perlea, care poartă numele unui faimos dirijor şi compozitor român, maşinile cu numere galbene şi volan pe dreapta trec cu viteză, lăsând în urma lor o adiere de manea. În fundul străzii, printre şi peste sălcii, se vede un ditamai căsoiul, mult mai înalt chiar şi decât turnul bisericii de secol XIX de peste drum.

Scările de la intrare, placate cu marmură, sunt atât de largi încât toţi piticii de piatră care populează grădina casei ar putea intra la braţ în cerdacul din faţa uşii. Mastodontul se sprijină pe câteva coloane, groase şi lungi de parcă ai fi în faţa Ateneului Român. Rromii au renunţat la tradiţie doar la acoperiş, unde obişnuita tablă şi privighetorile care ieşeau din ea au lăsat locul ţiglei metalice. În palat, nu stau mulţi oameni. În schimb, pe la porţi şi în curte sunt patru maşini, două BMW, un Opel şi un Jaguar.

Peste drum e un mic magazin, în care românii intră rar şi ies cu o pâine sau o bere. În schimb, la fiecare 10-15 minute opreşte o maşină străină, iar vânzătoarea nici nu aşteptă ca oamenii din ea să se sinchisească să coboare. Nu e niciun Drive In, doar suntem în Ţăndărei, ci o formă aleasă de unii pentru a atrage atenţia şi a-şi demonstra superioritate. Eu intru să îmi iau prăjiturele de 4 lei. În BMW-ul de afară, două fete de maximum 12 ani, cu batice în cap, sorb cu nesaţ din paharele aburinde, iar şoferul se freacă fără încetare şi fără nicio jenă într-o zonă pe care fotbaliştii şi-o feresc la lovituri libere.

Nea Paul, cu târna lângă palat

Plec, dar o iau pe trotuar, deoarece aici se goneşte, nu glumă. Când dau să ies de pe Ionel Perlea pe un fel de bulevard al Ţăndăreiului, îmi atrage atenţia o casă jerpelită, care se sprijină în temelii cu aceeaşi lipsă de încredere cu care se sprijină de gardul ei un om venit cu bicicleta. Bărbatul coboară din şa şi dă să intre în curte, nu înainte de a trage cu ochiul la un grup de muncitori care trudeşte alături, la un palat în ridicare. Nea Paul a venit cu o târnă, ca să adune frunzele căzute din nuc peste grădina unei femei de 90 de ani.

Îl invit la o bere şi omul nu refuză, dar îmi spune că nu poate sta mult. Ne îndreptăm spre o pizzerie şi trebuie să facem stânga împrejur, că "acolo e scump, numai ţiganii au bani". Mergem la o bodegă ce pare un fel de magazin universal convertit la capitalismul bizar de la noi.

Căutăm o masă unde să nu ne-audă nici dracu şi omul îşi dă drumul la vorbă. E divorţat şi şomer, a doua "calitate" împărţind-o cu "o grămadă de vecini". A lucrat la fabrica de ulei, apoi la alcool, dar a fost dat afară de peste tot. Despre vecinii săi cu vile, spune că şi-au făcut averea afară. Povesteşte despre unul dintre ciocoi, care şi-a dus în Marea Britanie cei opt copii. “Aştia mici” erau puşi la cerşit, dar şi înscrişi pentru alocaţie socială. "Când îi prindea poliţia pe copii şi îi aducea la tac-su, ţiganu îi lua şi îi înjura de mama focului, dar numai când era poliţia de faţă. După aia, îi trimitea iar la ciordeală, la cerşit".

Povestea asta nu o ştie de la vreun cârcotaş, ci de la un actual "om de palat". Ţiganul i se lăuda cum a ştiut să facă bani în străinătate. A rămas doar cu poveştile, că bani pentru instalaţia de apă a văzut mai puţin.

"Au trudit afară, la muncă", "pui tu ghilimelele"

Mă întorc pe Perlea, nu se cade să nu văd singurul liceu teoretic din oraş. Îl ratasem cu gândul şi aparatul foto spre căsoaiele de peste tot. Liceul arată decent, cu o faţadă care nu dă semne să cadă. În schimb, peste drum, atelierele Grupului Şcolar Agricol din Ţăndărei sunt anunţate de o tablă ruginită cu sigla Ministerului Educaţiei şi Cercetării, veche din ceauşism.

Intru în gangul care duce spre cele trei ateliere - de lăcătuşerie, mecanică şi electrotehnică - dar nu e nimeni, iar frunzele aduse muşuroi lângă praguri arată că elevii nu au mai poposit aici de ani buni. Ies dintre clădirile prăpădite şi în faţa mea opreşte o Dacie break, căreia i-aş putea ataşa acelaşi adjectiv. Din ea coboară un om de vreo 50 de ani, Aron. Intru cu el la electrotehnică, dă drumul la o maşinărie care scoate zgomote îngrozitoare şi îl întreb cum se simte în oraşul ăsta frumos, cu case semeţe.

Râde a înţelegere şi continuă în aceeaşi notă: "Cum de unde au bani? Au plecat afară, unde au trudit pe brânci". Dă din cap şi povesteşte că, pe locurile unde se înalţă palatele ţigăneşti, erau case ale românilor. "Nu plecau din Strachina (cartierul ţigănesc de lângă fabrica de cărămidă, că luau bătaie de la miliţie. Când era film la cinematograf, tot aşa, ei nu aveau voie. Ne era milă de ei şi îmi e milă şi acum de ce păţeau oamenii ăia atunci, dar azi..”, îşi aduce aminte Aron. Bărbatul îmi arată drumul spre Strachina, rezervaţia de rromi de pe vremea lui Ceauşescu.

Până să plec acolo, îl întreb pe un rotofei “om de palat” de unde a avut bani să îşi facă vila care îi stă în spate. “Am ieşit afară, la muncă. Aici nu e de treabă”, îmi spune mustăciosul cu dispreţ, cu ochi miraţi, scânteind de sub borurile largi ale pălăriei negre. Remarc accentul apăsat pe care l-a pus pe cuvântul “muncă” şi îl văd urmărindu-mă cu privirea până când ies de pe strada principală a oraşului, acolo unde el îşi are vila.

Instantanee de pe strada Chirpici

La Strachina ajungi pe jos. Ieşi din Ţăndărei pe drumul European 60, treci deja celebra cale ferată şi apoi faci de câteva ori la stânga şi la dreapta pe nişte străzi înguste. Înainte să intru pe uliţele desfundate ale locului, îi întreb pe nişte oameni care taie lemne cu drujba unde e fabrica de cărămidă şi unde stau rromii. Se uită pierduţi la mine până când unul mai de 20 de ani, sucind vârtos un butuc de fag, le spune celor care mă sfătuiesc că vreau să ajung în “ţigănime”.

Brusc, asfaltul îmi dispare de sub tălpi, semn că “ţigănimea” a rămas într-un oarecare abandon din partea statului. Şi tot brusc maşinile luxoase dispar încet, încet şi locul le este luat de căruţe, care gonesc în sus şi în jos, trase de nişte cai care par a avea mare nevoie de tava cu jăratec din basmul cu Harap Alb. Nu văd niciun nume de stradă, aşa că nu am ce să notez.

Sunt pe strada Chirpici, aşa o să o ţin minte. În stânga şi în dreapta, rar vezi o cocioabă mai întreagă. Cele mai multe, “ruine”, aşa cum mă anunţase un “pensionar de pe vremea lui Ceauşescu”, Ion Pintilie, bărbatul care ştie locurile încă de când aici tronau conacele boiereşti. Nu mă pot abţine şi îi întreb pe nişte puradei dacă ştiu cum pot ieşi la drumul spre Slobozia. Ştiam calea, dar voiam să văd dacă vor să mă ajute sau se vor apuca să mă înjure.

12 în casa care îmi părea părăsită

Cei trei copii se uită chiorâş la mine şi, cu sticlele de suc şi cu pachetele de ţigări în mâini, îmi arată drumul cel bun, pe o stradă perpendiculară pe Chirpici. “Să nu zici că sunt ţigan şi te mint, barosane”, îşi întăreşte un copil spusele, ceea ce mă face să mă gândesc că puştii aştia sunt obişnuiţi să fie priviţi cu neîncredere.

Trec pe lângă depozitul fabricii de cărămidă, pe ale cărui garduri au fost întinse câteva suluri de sârmă ghimpată. Locul seamănă cu un mic penitenciar, cu pavilioane văruite într-un alb murdar, care se văd prin desele spărturi din gard. Producţia e pe ducă pe aici, s-au tăiat din angajaţi. Din trei schimburi, a rămas doar unul.

În mijlocul drumului, mă opreşte fetiţa handicapată a unei femei între vârste. Chipurile, fata, care are vreo 12 ani, mă ştie de la televizor. De fapt, nu m-a văzut nicăieri. Îi dau unul dintre sandvişurile pe care mi le luasem de acasă, iar maică-sa mă duce la “moşu”. Pe casa lui Catrin Fănică o zărisem de mult, dar nu mă gândeam că locuieşte chip de om pe aici.

Dar, când intru pe holul cu plăpumi aruncate alandala într-un colţ, mă uit cu mirare cum, de pe uşa unei camere ies vreo patru capete, unul peste celălalt. Sunt cei mai mici dintre cei zece copii ai lui Fănică, şomer de ani buni. Bărbatul, care are părul cărunt modelat în formă de căciulă, îmi zâmbeşte din spatele unei sticle de bere adusă de nepotu-su.

Baraca lui Fănică, cu reşoul pe sobă

Stau lângă el pe pat, cu vreo şapte copii mânjiţi peste tot în faţă. Nevastă-sa se uită cu neîncredere la mine, nepotul la fel. Cel mai mic copil al Catrinilor este o fetiţă de trei ani, care mişună dezbrăcată de la brâu în jos prin toată camera. Cel mai mare are 16 şi nu prea stă pe acasă, “că îi e ruşine”, după cum spune tac-su. Fănică nu a plecat pe afară, în Anglia, Italia şi Spania, că i-a “fost frică”. Nu a vrut să ia bani cu camătă de la alţi rromi, pentru că aceştia i-au spus că, dacă nu le dă banii după ce îşi găseşte de lucru în străinătate, îi dărâmă casa. Adica baraca asta. “Şi ce făceam cu copiii?”, mă întreabă omul, fără să aştepte un răspuns.

Ce-i uimitor este că niciunul dintre puradei nu îmi pare nemâncat, niciunul nu pare bolnav sau cu alte probleme. Toţi vorbesc câte ceva, peste zgomotul lor aşternându-se cel al televizorului, dat destul de tare pe un post de manele.

În camera în care stăm dorm cei 12 Catrini. Cele trei paturi sunt puse în “U”, două dintre ele întâlnindu-se în colţul unde e soba. În mijlocul camerei e un bec care atârnă din două fire înnegrite care ies din tavan. De aceste fire sunt legate alte două, care coboară şi aprind reşoul aşezat pe sobă.

Deşi e noiembrie, în camera asta cu multe suflete şi-au găsit loc potrivit o sumă de muşte. Copiii nici măcar nu se sinchisesc să le facă vânt de pe feţele lor. Fănică mă ia să văd camera de alături, pe care a încărcat-o cu ciment, nu cu lut, ca pe asta în care stau. Mai are de făcut tavanul, că după aia va fi “lux”. Adică vor sta câte şase în cameră. Doar cu el, îmi permit să îl întreb ce i-au trebuit atâţia copii. “Iau alocaţie pentru toţi”, răspunde scurt bărbatul, aţteptând parcă să îi remarc isteţimea. Îl întreb de ce şi-a tras antenă satelit, la care trebuie să plătească câteva sute de mii pe lună. Îmi arată cu capul spre copiii care se văd în camera de lângă, toţi cu capetele spre ecranul pus mult prea sus. Nepotu-su, copilul unui frate mai mare, are vreo 20 de ani şi se gândeşte că ar putea scoate ceva bani de la mine. Îmi cere, refuz, şi mă dă afară din casa care nu-i a lui.

“Rezolvarea problemei rromilor e în educaţie”

Mă duc pe drumul spre Ţăndărei şi o puştoaică de vreo 15-16 ani iese în poartă. Trec pe lângă ea şi pe lângă trei puştani şi nu mă îndepărtez prea tare şi ăştia mici strigă în gura mare: “Nenea, nenea!”. Mă întorc un pic speriat, după care urmează ceva ce mă va marca pe tot drumul spre Bucureşti: “Nenea, fata asta zicea ca vrea să o f…i!”. Mă uit spre feţele lor de copii şi mă văd la vârstele lor, acum 15-16 ani, când tata îşi bătea joc de mine şi mă întreba dacă am vreo gagică la şcoală. Doar ca să mă facă să roşesc.

Întorc capul şi o întind. Câtva timp, nu mai înţeleg nimic. Apoi, mi-aduc aminte de maşinile cu manele de pe Perlea, de cei din BMW care au chemat femeia de la magazin să le aducă paharele de cafea în maşină, de burtosul care mă privise cu violenţă, de omul care îl păcălise pe sărmanul nea Paul, de nepotul care mă dăduse afară de la Fănică. Şi de puştanii şi fata de 15 ani din poartă.

Ce-i leagă pe toţi aceştia, bolnavi sau săraci? Simplu: lipsa de educaţie. Zic asta pentru că ştiu că oamenii ăştia, din “ţigănime”, pot mult mai mult, dar n-are cine să îi strunească. La Budieni, satul gorjean în care am crescut, mama – învăţătoare în sat – avea o clasă formată din jumătate români, jumătate ţigani. În fiecare generaţie, avea măcar câte un rrom foarte bun la învăţătură. În ultima, un ţigănuş cu ochelari cu lentile groase a fost cel mai bun din clasă, deşi atât părinţii, cât şi bunicii erau analfabeţi. Copilul a ajuns departe, şi-a făcut o carieră. Şi ai lui sunt mândri acum de el.