Teatrul fără scenă, cu 400.000 de spectatori

Prin maşini, întinşi în pat sau în câte şi mai câte situaţii care îngăduie o "învoire" de o oră din cotidian, sunt 300 - 400 de mii de oameni care ascultă, ca vânzătorul de butic, o piesă la radio. Pentru momentele lor de linişte lucrează 30 de oameni, adunaţi în câteva birouri de la parterul Casei Radio.

Regizorul de studio Milica Creiniceanu sare pe vârfuri, să vadă pe fereastra ovală a sălii de înregistrări dacă vreo mână de oameni lucrează înăuntru. Prin 1990, când visa să se facă ofiţer, a picat deoarece era cam scundă. Şi a trebuit să se ridice la înălţime altfel, iar teatrul i-a pus suficiente cărămizi sub picioare ca să arunce o privire peste gardul viitorului şi să îşi dea seama că rigoarea militară nu ar fi prins-o deloc.

Uşa de lemn, dublă şi masivă, pentru a proteja sala de sunetele de pe holuri, se deschide greu. Înăuntru sunt microfoane din loc în loc, înconjurate de tot felul de lucruri şi lucruşoare cărora e greu să le înţelegi rostul. Uşi peste tot, fără ziduri în prelungirea lor, toate cu scârţâit melodios. Pe jos, câteva alei diferite. Una de parchet cu zgomot puternic şi prelung, alta de metal care răsună rigid şi cu ecou sub paşi, iar altele de marmură sau pietriş, cu murmurul lor specific.

"Cine nu a ascultat o piesă de teatru radiofonic?"

Odată, când într-o piesă se înregistra secvenţa Creaţiei, iar actorul vorbea despre cer, pământ şi apă, regizorul de studio a venit cu un lighean şi a frământat în pumni - precum o gospodină cozonacii - lutul şi apa. Sunetul a dublat vorbele actorului. Altădată, a fost nevoie de un sunet de butuc crăpat. Aşa că vă imaginaţi privirea paznicului care stă la intrarea în Casa Radio când câţiva oameni cărau, în sală, un topor cât toate zilele şi câţiva butuci.

Pentru mulţi dintre cei care fac piesele, teatrul radiofonic este o descoperire, o revelaţie. Adică nu este o dorinţă de copil, cum fetiţele visează să se facă doctoriţe iar băieţii - piloţi. Dar, peste ani, odată cu primii paşi în sălile de înregistrări, şi-au dat seama că această pasiune a existat în ei din copilărie, numai că atunci nu avea nume, ci doar stimul: aparatul de radio şi vocea suavă care rostea poveşti pentru copii.

"Cine nu a ascultat vreodată o piesă de teatru radiofonic?", se întreabă redactorul-şef al secţiei de teatru, Attila Vizauer. El a fost mai întâi realizator de emisiuni la România Cultural, după cum Magda Duţu, acum producător, a făcut cam de toate pe la Radio Bucureşti. Şi Stelică Muscalu, regizor muzical, a descoperit sau s-a lăsat descoperit de teatrul radiofonic abia după 2000, pentru ca în 2008 să lase catedra cea dragă de la Şcoala de Muzică pentru lumea microfoanelor.

Iar, odată cu primele piese în Teatrul Naţional Radiofonic, pasiune lor s-a lăsat priponită şi s-a transformat pe de-a-ntregul într-o profesie.

O experienţă care nu se refuză

Teatrul radiofonic este un loc de întâlnire pentru actorii de la diverse teatre, cum nu există altul în România. Este singura formă de artă la care actorii de la Naţional, Odeon, Notarra şi din alte echipe joacă împreună în aceeaşi piesă.

"Nu îmi amintesc un actor care să refuze o invitaţie la o piesă de teatru radiofonic", spune Magda Duţu. Aşa au ajuns în lumea teatrului fără scenă, fără decoruri şi fără chipuri toate numele mari ale scenei româneşti. Mircea Albulescu, Virgil Ogăşanu sau Ileana Stana Ionescu s-au îndrăgostit imediat, iar regretatul Ştefan Iordache îşi făcea des drum printre maşinile de pe îngusta stradă General Berthelot.

“De foarte puţine ori se întâmplă să fie actori din acelaşi teatru la un spectacol radiofonic. Şi asta este o mare bucurie, deoarece se stabileşte o legătură, o comunicare între teatre. Eu cred că noi, actorii, ar trebui să ne întâlnim mai mult, nu numai la teatru”, spune Mircea Rusu. Actorul îşi aminteşte de o discuţie cu “moţu Pittiş”, în care artistul trecut în nefiinţă în 2007 atrăgea atenţia că lumea scenei comite o mare greşeală. “Ne izolăm, plecăm, fugim cu maşinile acasă, iar radioul este singurul loc care strânge actorii şi energiile echipelor”, explică Rusu.

Întâi la microfon, apoi pe scenă

Mircea Albulescu s-a ataşat atât de tare de lumea undelor încât a devenit doctor în teatru radiofonic. În 1972, cu Albulescu în prim-plan, a avut loc un episod devenit celebru. Actorul a interpretat rolul lui Danton, într-un spectacol radiofonic regizat de Paul Stratilat, după drama lui Camil Petrescu.

Într-un interviu acordat recent pentru Amos News, Albulescu spunea: "Întâmplarea a făcut să-mi fie de mare priinţă gândul cel bun de a considera cu deosebită atenţie «petrecerea» mea radiofonică pe acel ocean în plină dezlănţuire stihinică pe care Camil Petrescu l-a potopit peste lumea teatrului şi l-a intitulat (ignorând tradiţia americană care-şi botează uraganele doar cu nume de femei) Danton". Abia după această "petrecerea radiofonică", Albulescu a fost invitat de Radu Beligan să îl joace pe Danton pe scena Naţionalului, în 1974.

“Aici ai distribuţia ideală”

Dar teatrul radiofonic este şi lumea în care un regizor îşi realizează un vis. “Aici ai distribuţia ideală. În timp ce un teatru de scenă are o echipă, aici vin actori de la toate teatrele”, spune Vizauer. Spre exemplu, în spectacolul “Uriaşul Caragiu”, au jucat împreună Ion Caramitru, Victor Rebengiuc, Mircea Diaconu, Ana Blandiana, Toma Enache, Mariana Mihuţ, Dan Mihăescu şi Elena Caragiu.

Regizorul muzical Muscalu îşi aduce aminte chiar de prima experienţă la teatrul radiofonic a marelui Alexandru Dabija.  "Abia aşteptam să mă chemaţi", le-a spus Dabija celor care îl invitaseră fără a şti dacă nu se vor lovi de un refuz scurt. "Stătea şi asculta, învăţa de la noi, era receptiv la orice sugestie şi la sfârşit a spus că şi-a îndeplinit un vis", îşi aminteşte Muscalu întâlnirea cu Dabija.

Şi aşa a ieşit seria de spectacole "Cinci piese scurte de Eugene Ionesco", în care Dabija a realizat că, la radio, regizorul de teatru dobândeşte ceea ce îşi dorea mereu: o telecomandă cu care să taie bâlbele actorilor, să îi pună să repete, să îi dea pe repede înainte şi alte ajustări imposibile pe scenă.

“Am realizat că regizorii foarte buni de teatru sunt şi regizori foarte buni de teatru radiofonic”, observă Vizauer, după ce, la TNR, au venit să regizeze oameni ca Dabija sau Cătălina Buzoianu. “Dar , personal, cred că teatrul radiofonic este mai apropiat de film decât de teatrul de scenă”, adaugă redactorul-şef, care îşi aminteşte de experienţele radiofonice ale lui Nicolae Mărgineanu.

De 81 de ani

Prima transmisie de teatru radiofonic a avut loc la 18 februarie 1929, la câteva luni după înfiinţarea radioului românesc. Atunci, Maria Filotti, Ronald Bulfinski şi Victoria Mierlescu jucau în direct, într-un studiou improvizat la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti, piesa “Ce ştie satul” de V. Al. Jean, scriitor român din perioada interbelică. La 3 martie, se juca a doua piesă la radio, “Săptămâna luminată”, a lui Mihail Săulescu.

Dar transmisia nu a ieşit deloc bine, actorii vorbind exact aşa cum erau obişnuiţi pe scenă, cu voce puternică. Cum microfonul din studio nu era nici el de cea mai bună calitate, presa culturală a sancţionat sever noul gen.  În faţa acestor critici, Radio Bucureşti nu a renunţat la ideea de teatru radiofonic, ci şi-a propus să găsească soluţiile pentru ca acesta să prindă la public.

Şi a reuşit în aprilie 1929, când s-au jucat piese mari, culminând cu “O noapte furtunoasă”, de Ion Luca Caragiale.  Lumea îndrăgea deja genul, astfel încât în a doua jumătate a anului spectacolele s-au înmulţit. În acel an al marilor încercări, Direcţia Generală a Poştelor şi Telefoanelor şi Societatea de Difuziune Radiotelegrafică au instalat cabluri subterane între studio şi Teatrul Naţional, Operă şi Ateneul Român.

Dar, imediat după difuzarea primelor spectacole, s-a constatat că sunetul are o calitate care lasă de dorit. Din nou, nu s-a renunţat complet la idee, ci au fost montate noi cabluri.

Anii ’30 au fost însă unii foarte grei pentru teatrul radiofonic. Spectacolele s-au rărit, iar timpul teatrului în direct părea pe terminate. Astfel, din deceniul următor s-a trecut la teatrul înregistrat pe bandă de magnetofon, care avea să permită o calitate superioară a spectacolului şi fidelizarea unei audienţe.

Astăzi, se produce cam o piesă pe lună, restul pieselor difuzate de Radio România Cultural şi Radio România Actualităţi fiind înregistrări din fonotecă. „Este păcat, prin 2004-2006 produceam şi şapte-opt piese într-o lună, dar acum ne lipseşte finanţarea” , spune Magda Duţu.

• Astăzi, de la ora 11, la Clubul Ramada-Majestic din Capitală, are loc premiera ultimei piese produse în studiourile TNR, “Avant de mourir”, de Val Butnaru.