TEODORA VASÂLCA: Unirea spre folosul obştii

Mă enervez când mă gândesc cum, în ciuda tuturor taxelor, străzile sunt murdare, sparte, evident, mă gândesc apoi că nu avem drumuri, ci aceleaşi veşnice şantiere la care guvernanţii se duc cu mândrie. Aştept momentul când politicienii nu vor mai merge la astfel de „evenimente” ca la sfintele moaşte, iar construcţia de autostrăzi va deveni un lucru firesc.

Acum să dăm timpul înapoi. Cu „vreo” 185 de ani. Plecat în călătorie spre vestul Europei, Dinicu Golescu - fiu al marelui ban al Ţării Româneşti Radu Golescu - observă cu uimire buna-rânduială a ţărilor pe care le vizitează, gradul de civilizaţie şi de prosperitate al oamenilor şi face mereu comparaţii amare cu ceea ce ştie în ţara lui. Notează cât de frumoase şi îngrijite sunt drumurile şi grădinile în ţările pe care le vizitează - „drumurile toate udate şi măturate de cei orânduiţi” -, observă casele înalte şi aranjate, dar şi sistemele de irigaţii de pe câmpuri, preocuparea pentru educarea tinerilor, sistemul medical bine pus la punct, teatrele numeroase, unde „şi cel mai sărac orăşan trebuie să meargă cu nevasta şi cu copiii...”.

La Viena, remarcă „vieţuirea cea liniştită” a oamenilor, dar şi sistemul fiscal echitabil şi stabil: „Ci cum am zis, plătesc toţi după starea pe care o au. Căci ocrotitorul celui mic şi neputincios este chiar pravila cea dreaptă, legiuită, care făr’ de deosibire, în veac să urmează”. Face imediat o comparaţie: „...nu ca pe la noi, unde îmi trebuie hârtie de voi voi să înşir numele acelor trănţăroşi şi cu picioarele goale, sau streini sau pământeni, care, făr’ de avere de o sută lei, au ajuns în puţini ani milionişti cu palaturi şi cu moşii”.

Aminteşte şi de schimbările dese ale dregătorilor şi de cumpărarea posturilor: „aşa ne e obiceiul sau pravila, fiindcă toate dregătoriile, de la cea mai mare şi până la cea mai mică, să schimbă pe tot anul”, când ar trebui ca „făr’ de deosibire, cei mici şi fiii nobleţii” să ia dregătoriile „de la cea mai de jos treaptă, şi fieşcare, după aşa învăţătură şi cunoştinţe, s-a sui până la cea mai de sus”. Şi „câte lucruri să întâmplă, ce nu ne aduc cinste, îmi este ruşine să le şi povestesc”.

Concluzionează că „am rămas în urma tutulor neamurilor”. La finalul însemnărilor sale de călătorie, îşi notează speranţa - la fel nădăjduiesc şi eu - că, „negreşit, va veni vreme întru care patria mea, nu zic în puţini ani, să se sămuiască întocmai cu oraşele cele mari ce am văzut. Ci măcar pasul cel dintâi să se facă, ce aduce toate noroadele spre fericire, carele pas este unul şi numai unirea spre folosul obştii, ce de multe ori am cuvântat”. Simt însă că pasul cel dintâi, unirea spre folosul obştii, nici azi, după 185 de ani, nu suntem pregătiţi să-l facem.