Trei revoluţionari, trei destine diferite

"Naivi" care aşteptau începutul revoltei încă de pe 21 decembrie ieşeau în oraş dar mai aveau de aşteptat doar câteva ore până ca aceasta să se producă şi în oraşul muncitoresc Adică până a doua zi, dimineaţa, când câteva zeci de oţelari au dat tonul revoltei proletare anti-ceauşiste.

Revoluţia oţelarilor

Pe 18 – 19 decembrie, mai toţi Hunedorenii ştiau ce se petrecea la Timişoara, mai ales că majoritatea tinerilor din oraş preferau capitala Banatului pentru a face o facultate. Tineri îmbrăcaţi sumar, unii chiar aşa cum reuşiseră să fugă din cămin, se-ntorceau cu trenul acasă, la Hunedoara şi le povesteau părinţilor şi doar prietenilor în care aveau încredere detalii ale măcelului de la Timişoara. În plus, şi-n Hunedoara se recepţiona Europa Liberă.

Florin Ghiuzela, unul dintre revoluţionarii hunedoreni povesteşte că pe 19 şi 20 decembrie, în timp ce încerca să adune cât mai mulţi tineri în jurul său pentru un protest de solidaritate, întâlnise în oraş un mic grup care lipea afişe anti-ceauşiste: "Ei voiam să mergem să dezamrmăm poliţia. Erau mai virulenţi. Eu n-am fost de acord şi nu ne-am înţeles apoi. Am strigat mai de unul singur "Jos Ceauşescu", însă nu am reuşit să ne adunăm. Abia în dimineaţa de 22 decembrie, când au ieşit muncitorii din combinat a început Revoluţia la Hunedoara. Ei au fost cei care au dat consistenţă mişcării".

Unul dintre iniţiatorii revoluţiei oţelarilor este Petre Nicoară (48 de ani). În septembrie 1989 devenise un proscris după ce, într-o şedinţă cu inginerii şi şefii de echipă din cadrul combinatului siderurgic (care avea la acea vreme 20.000 de angajaţi) s-a ridicat în picioare şi a reclamat faptul că a căzut din picioare, de foame, în timpul serviciului.

"Şedinţa venise după o serie de avarii în combinat. Când era o avarie, Securitatea era peste noi şi ne acuza că suntem sabotori. La acea şedinţă, inginerul Ion Găină s-a ridicat şi-a spus că nu are cum să facă performanţă cu oameni subnutriţi. M-am ridicat apoi şi eu în picioare şi-am spus: "Da, tovarăşi, eu am căzut din picioare, de foame, după cuptor". Activiştii de partid, printre care se număra şi Pogea (actualul ministru de Finanţe a făcut parte din nomenclatura comunistă a combinatului siderurgic în 1989) încercau să mă facă să tac. Sala începuse însă se vuiască. A doua zi, cantinele din combinat fuseseră aprovizionate cu de toate, dar pentru mine începuse calvarul cu Securitatea".

Întâlnirea de la cinema

Petre Nicoară a supravieţuit însă până în decembrie. În noaptea de 21 spre 22 a mers pe la colegii care refuzaseră să se poarte cu el ca şi cu un proscris urmărit de securitate şi le-a spus:

"Trebuie să facem şi noi ceva să scăpăm de chinul ăsta. Hai să ne întâlnim la Flacăra (cinematograful la modă din Hunedoara acelor vremuri)". De la el, îndemnul s-a propagat la câteva zeci de oţelari. A doua zi, la opt dimineaţa, zona cinematografului Flacăra forfotea de lume.

În magazine se făcuse o aprovizionare cu alimente cum demult nu se mai văzuse, dar, erau şi zeci de securişti secondaţi de miliţieni: "Erau, cred, cu toate maşinile pe care le aveau. Aduseseră şi autobuze ca în caz de nevoie să ne bage şi să ne ducă de acolo. Noi eram doar vreo 20. Stăteam la cozi şi când ajungeam în faţa vânzătoarei nu cumpăram nimic, după care ne puneam la altă coadă. Asta până când să ne dăm seama ce se întâmplă. Am mers apoi pe scările cinematografului unde am dat peste colonelul de Securitate Ionescu, tocmai cel care-mi făcuse zile grele după isprava din septembrie. "ce faci aici?" – m-a-ntrebat el.

"Am venit la film", am zis eu. "Hai tai-o de-aici că ştii bine că primul film începe abia la 10.00". "Bine dar eu am venit să-mi iau bilet, să fiu sigur că nu-mi scapă". Am ţinut-o aşa câteva minute bune. Pe la 8.30 au ieşit şi colegii din Blooming (o altă mare secţie a combinatului – n.red.) şi nu s-au alăturat. De acolo am pornit în marş la Poarta Principală a Combinatului. Aici deja ne aşteptau alţi colegi. Din câteva zeci, câţi ne întâlniserăm la Flacăra, aici am devenit 500 – 600, iar de la poarta principală, am plecat spre Primărie".

Petre Nicoară a intrat în Primărie, alături de alţi câţiva oţelari în jurul orei 10.00. După anunţul fugii lui Ceauşescu îşi aminteşte că au apărut şi "borfaşi" de prin oraş "bişniţari şi alţi indivizi dubioşi care numai de muncit nu munceau, dar care deveniseră brusc mari revoluţionari".

Soarta muncitorului la stat

În ianuarie 1990 s-a întors la postul său din Oţelăria Siemens Martin 2. În 1998 s-a disponibilizat: "Am plecat mai de voie, mai de nevoie. Nu se mai făcea treabă. După ani şi ani în care trebuiau să facă producţie peste plan pe stomacul gol, mai toţi cei din combinat începuseră să trândăvească. Indiferenţa ajunsese până şi la ingineri. După ce mi s-au terminat salariile compensatorii, m-am angajat ca agent de pază la o mare firmă de profil. După şase ani am constatat că în cartea de muncă figuram doar cu câteva luni lucrate. A venit apoi acea lege cu pensiile pentru revoluţionari. Acum am 48 de ani şi trăiesc din acea pensie care, în cazul meu, este de 1800 de lei".

La 20 de ani distanţă de acele evenimente, unul dintre primii revoluţionari adevăraţi ai Hunedoarei are un singur regret: "De 20 de ani încoace văd cum la coducerea ţării se tot rotesc aceleaşi personaje triste, aceiaşi indivizi care, la începutul Revoluţiei, se aflau de cealaltă parte a baricadei faţă de cea în care mă aflam eu şi alte câteva zeci de oţelari care au avut curajul să nu meargă acasă după schimbul de noapte şi să iasă în stradă. Şi ca să fiu clar. Nu am nimic cu Pogea, era şi este un tip deştept care avea şi atunci perspective, dar a fost acolo, de cealaltă parte a baricadei. Din punct de vedere moral nu mi se pare corect ca el şi mulţi alţii să mai aibe acum funcţii înalte în conducerea ţării".

Visul românesc

Viorel Arion a participat ca simpul manifestant la evenimentele din dimineaţa de 22 decembrie de la Hunedoara. Nu are şi spune că nu a cerut vreodată un certificat de revoluţionar. "Pe 21 decembrie, după ce-am văzut la televizor mitingul eşuat al lui Ceauşescu, am ieşit în stradă sperând că şi la Hunedoara se va întâmpla ceva. N-a fost nimic. A doua zi am auzit şi eu de întrunirea de la cinema Flacăra şi am mers acolo", spune Arion.

Imediat după Revoluţie a început să facă şi el comerţ în timpul liber. Ceva mai târziu i-a venit ideea vânzării de ziare, pusă în aplicare împreună cu alţi doi prieteni: "Dimineaţa eram inginer în combinat, iar după-amiaza eram vânzător de ziare la poarta combinatului. Unii colegi mă ocoleau la ieşirea de la serviciu. Cred că nu aveau noţiunea unui ban în plus câştigat cinstit. Eu şi cei doi parteneri ai mei câştigam câte 2000 de lei pe lună ca ingineri în combinat, şi 10.000 de lei pe lună ca vânzători de ziare. Aduceam la Hunedoara mii şi mii de exemplare din Zig - Zag, Baricada, Phoenix, Revista 22... ".

Patru ani mai târziu împreună cu prietenul său Horia Paştiu au aplicat pentru postura de "dealeri Xerox", cu toate că nici nu cunoşteau semnificaţia termenului de "dealer" la acea vreme. Au pus bazele unei afaceri în domeniul IT şi, mai apoi, al telefoniei mobile. În 2000, înainte de se înrola politic, Viorel Arion avea o avere de 1 milion de dolari. În 2004 a devenit senator PNL de Hunedoara, iar acum este deputat PDL.

Artistul nebun

Pe Constantin Zgâmbău, ziua de 21 decembrie l-a prins ca "pictor de lozinci" al combinatului siderurgic: "pregăteam Revelionul 1989 – 1990. trebuia să facem fel şi fel de decoruri pentru locaţiile în care combinatul siderurgic organiza petrecerea de Revelion. Printr-o stranie coincidenţă, în sediul sindicatului, în al cărui beci aveam şi noi, "lozincarii", atelierul apăruse atunci un televizor. Când liderii de sindicat au văzut ce a păţit Ceauşescu cu mitingul lui au rămas împietriţi de frică. Eu săream în sus de bucurie. Ei îmi spuneau că sunt nebun. A doua zi dimineaţa, auzisem şi eu de coloana de manifestanţi ce venea de la Flacăra. Am luat o bucată de pânză albă şi am scris cu roşu pe ea "Jos cu Ceauşescu".

Am luat eu primul băţ de care era prinsă pânza şi mi-a fost foarte greu să găsesc pe cineva care să ţină de celălalt capăt. Când am ajuns la Primărie am avut primul şoc, după doar o oră de revoluţie curată. Jumătate dintre cei de la balconul primăriei erau borfaşi ai oraşului. Câteva ore mai târziu, în primărie se făceau liste cu cine să preia conducerea. Pe 25 decembrie am făcut altă pancardă pe care era scris

"Cine sunteţi voi?" şi pe are am pus-o pe un perete al Primăriei. N-am primit nici acum răspuns". În 1990 Constantin Zgâmbău a reuşit să intre la Academia de Arte din Bucureşti. În scurt timp a devenit unul dintre liderii sindicatelor studenţeşti, fiind autorul mai multor "scenarii şi regii de proteste studenţeşti".

În 1996 s-a întors la Hunedoara, şi la scurtă vreme s-a reangajat la combinatul siderurgic ca grafician. În 2003 a fost disponibilizat în cadrul altui val de concedieri în masă, iar în 2004 a primit un post de consilier pe probleme culturale în cadrul Primăriei Hunedoara. În 2009, după un lung şir de dispute cu actualul primar, şi-a dat demisia. Acum trăieşte din banii obţinuţi pe lucrările pe care-l lasă inima să le vândă.

"După 20 de ani, nu sunt deloc mulţumit de ce mi-a adus acea Revoluţie, pe care acum o consider de fapt ca lovitură de stat. Asta nu înseamnă că-l regret pe Ceauşescu, mai ales că eu am crescut într-un orfelinat de pe vremea lui, şi ştiţi cum erau orfelinatele la acea vreme. Cel mai rău îmi pare că nu mai există poporul român. Atunci, în ciuda miilor de turnători, exista un popor român, existau grupuri mari de oameni care aderau la o idee, care se ajutau şi se protejau unii pe alţii. Acum fiecare vinde pe fiecare. Nu suntem decât o marfă unul petru celălalt!"