Umorul în comunism: inteligenţă contra cenzură

 
De altfel, acesta era, probabil, principalul punct de plecare pentru umorul vremii. Să iei comunismul în glumă nu era aşa uşor, mai ales că umoriştii erau cenzuraţi „într-un mod absolut necruţător”, după cum spune Toni Grecu, membru al grupului de umor Divertis încă de pe 17 decembrie 1981.

Într-o Românie comunistă, umoriştii încercau pe cât posibil să-şi adapteze spectacolele „directivelor” impuse de Ceauşescu şi cenzurii impuse de „Cabinetul 2”, controlat de Elena Ceauşescu.

Fie că ţineau spectacole în remorca unui tractor pentru studenţii aflaţi la muncile agricole, fie că erau la Serbările Zăpezii, la Izvorul Rece, sau la Serbările Mării, la Costineşti, umoriştii „comunişti” şi publicul lor erau într-un fel de joc de-a şoarecele şi pisica, în care „se solicita creierul”, după cum afirmă comediantul Doru Octavian Dumitru.

„Glumele de atunci se bazau pe aluzii, iar aluzia se adresa creierului. Trebuia să fii isteţ, pe vremuri, pentru că te uitai la om, în sală, şi dacă vedeai că nu râde, te gândeai la două variante: ori nu a înţeles, ori nu a gustat gluma. Şi atunci trebuia să faci mai mult efort pentru ca data viitoare el să râdă”, continuă acesta.
 
„Un poliţist se bărbierea...”

Pornind de la Păcală, unul dintre primele personaje de care au râs românii, continuând cu Bulă, idiotul tragicomic din România comunistă şi din cea postdecembristă, umorul - cenzurat, pe vremea lui Ceauşescu, liber, azi, a fost dintotdeauna nelipsit în viaţa românilor. Umoriştii, fie că ne referim la actori comedianţi sau grupuri de umor - s-au adaptat, făcând haz de necaz, situaţiilor vremii.
 
Artiştii de comedie care au prins ambele perioade spun că singurul lucru pe care îl regretă este vârsta.

„Noi, Vacanţa Mare, am început prin ‘87 şi singurul lucru care era convenabil atunci era tinereţea. Eram tineri, eram nebuni, n-aveam nicio grijă, n-aveam de mâncare, în schimb aveam «nişte ani puţini», tinereţe, exuberanţă, «scârboşenie», şi, mai ales, dorinţa mare de a face ceva. Primul spectacol l-am dat într-o remorcă de tractor la muncile agricole. Ce scenă mai frumoasă puteai să ai decât o remorcă în câmp? Ce Sala Palatului? Prin 1988, «se purtau spectacolele pe câmp». Azi... ce să zic... ne putem bucura, poate, de pasajul de pe DN, care se inaugurează o dată la patru ani, că de altceva... şi ne mai bucurăm că ne putem exprima aşa cum vrem, fără să stăm cu grija că vine cineva la uşă să ne aresteze”, spune Mugur Mihăescu.

Fie că au fost glume etnice, regionale, politice sau celebrele glume seci cu poliţişti, precum „Un poliţist se bărbierea. Telefonul sună. De ce se taie? Ca să nu uite unde a rămas”, artiştii erau extrem de atenţi când venea vorba despre Ceauşescu.
 
„Glumele pe care le făceam conţineau aluzii la viaţa grea a oamenilor, la probleme, dar şi la «măreţele realizări ». Astea erau deliciul publicului. Însă, dacă încercam să îl parodiem pe Ceauşescu, aşa cum se întâmplă azi cu Băsescu, eram arestaţi în secunda următoare. Dar pot spune că era o libertate mult mai mare faţă de alte domenii. Şurubul nu era aşa strâns faţă de televiziune, de radio, de mass-media, în general”, povesteşte Toni Grecu.

Romantism în notă comică

Cât priveşte „nostalgia” umorului de ieri, artiştii sunt de părere că perioada până în Revoluţie a fost una romantică, iar cea imediat următoare „era ca şi cum ai fi ieşit dintr-o peşteră şi trebuia să te obişnuieşti cu lumina. Mai cădeai într-o groapă, mai dădeai cu capul într-un copac, pentru că nu puteai încă să vezi”, glumeşte Toni Grecu.

„Cu toată cenzura, atmosfera a fost una romantică, în care umorul a fost ultracizelat şi ultrarafinat”, continuă acesta.

Explicaţia dozei de ambiguitate vine, astăzi, de la comediantul Doru Octavian Dumitru, care îşi exprimă, cu umor, confuzia: „Astăzi, mulţi s-au dus pe muzică şi s-au amestecat. Nu mai ştii dacă unul e comic muzical sau e doar comic sau e doar muzician. Spre exemplu, «Vrea gagica mea la mare că e albă pe picioare», ăsta e text de comedie...”.

VIGILENŢĂ

Odată cu dobândirea libertăţii, glumele şi-au pierdut savoarea luptei cu cenzura, dar nu şi reflexul de satirizare a tarelor societăţii româneşti

Punctele de reper” în calendarele de divertisment ale tinerilor erau serbările organizate de Biroul de Turism pentru Tineret (BDTT) - fie că erau în cluburi studenţeşti, fie la munte, la Izvorul Mureşului, fie la Costineşti, în luna august, numite „Serbările Zăpezii”, respectiv „Serbările Mării”.

„Manifestările la care participam noi, ca membri ai grupului Divertis, erau ori de natură populară, ori de natură „sugestivă”, adică mai mult underground, în cluburi studenţeşti. Cele în spaţii largi, de la munte sau de la mare, aduceau, pe lângă noi, şi foarte multe trupe de muzică uşoară, care evoluează, cu succes, şi azi, şi mă refer aici la Iris sau Holograf, Alifantis sau Compact.

La serbările astea se aduna „lume bună”, pentru care acest tip de manifestări reprezentau un fel de supapă. La Izvorul Mureşului, spre exemplu, se adunau vreo 20.000 de oameni. Era ceva ce nu se mai făcea în altă parte”, susţine acelaşi Toni Grecu.

Listă de cuvinte interzise în textele umoristice

Dacă astăzi democraţia a fost sau nu bine înţeleasă, rămâne, încă, o întrebare. „Noi nu am luat nimic bun de atunci. Înţeleg, nu aveai voie să vorbeşti pe atunci, dar azi, dacă ai voie să vorbeşti şi eşti caracterizat ca lipsit de bun-simţ, ce mare grozăvie s-a realizat?”, se întreabă Doru Octavian Dumitru.
 
Părerea umoristului este susţinută şi de Mugur Mihaescu: „Din punctul meu de vedere, o democraţie normală se conturează în jurul ideii de linişte, fără atâta „omor”, „dat bâte în cap” şi „rupe-i gâtul”. De birocraţie nu zic nimic, pentru că măcar ea a existat dintotdeauna şi va exista până când noi nu vom mai fi pe Pământ. Dar mă refer la civilizaţie”.

Cenzura, în ajutorul umorului

Cât despre exprimarea liberă, părerile şi ideile responsabililor comunişti şi cele ale umoriştilor erau total paralele.
 
„Nu puteai să apari în faţa publicului şi să faci umor direct, satiră directă la persoană. Nu aveai voie să rosteşti numele unei persoane sau a unei instituţii. Publicul era de aşa natură încât căuta subînţelesurile, ecourile textelor. Cel de pe scenă arunca o nadă, făcea o trimitere care stârnea replica publicului fără să se intre prea mult în context. Spre exemplu dacă spuneai, pe scenă, cuvântul „mâncare”, publicul vedea în asta un act de curaj şi reacţiona imediat, râdea, aplauda. Sau cuvântul „gravidă”... atunci era acea poveste cu întreruperile de sarcină. Nu aveai voie să faci lucrul acesta. Era o nebunie întreagă. Mai este şi cuvântul „academician”, spus în text fără niciun fel de conotaţie... era privit ca un act de curaj, pentru că totul se reducea la „tovarăşa academician”.

Totul se interpreta, din cauza idioţeniei impuse de cenzură. A ajuns până într-acolo încât s-a făcut o listă cu cuvinte interzise în presă şi în spectacole, printre care figura şi cuvântul „dolar”.

Dacă le rosteai, veneau nişte „oameni buni” care te luau la rost pe motiv că nu s-a respectat ceea ce s-a stabilit, povesteşte, puţin intrigat, liderul Divertis-ului.

PARTEA BUNĂ A CENZURII
 
Comedia, de la educativ la lucrativ

Fie că regretă romantismul şi rafinamentul umorului şi importanţa acordată lui înainte de ’89, fie se amuză de haosul creat la sălile de spectacole din cauza cenzurii, comicii şi umoriştii par să păstreze o anumită nostalgie a vremurilor trecute.

„Despre partea cu cenzura pot spune că a fost cea mai mare scârboşenie. Dar totuşi partea asta era şi foarte amuzantă pentru că noi, fiind cenzuraţi, intram într-un haos. Nu se mai înţelegea mare lucru din texte şi se crea o distracţie şi mai mare, în care fiecare înţelegea cum putea şi evident că se amuzau toţi”, îşi aminteşte Toni Grecu.
 
Un mod de viaţă

După Revoluţie, odată cu felul în care, cerut de televiziunile tot mai multe, umorul deveniea o industrie, volumul de muncă a crescut treptat. Toţi ne-am dedicat timpul şi efortul exclusiv activităţii de pe scenă, trăind din asta. Din anul 2000, specializarea pe spectacole de divertisment pe televiziune înseamnă o cu totul altă dimensiune a muncii, o schimbare a convenţiei de exprimare. E altceva, e o industrie. Dacă până în 2000 făceam spectacole simple, lucruri bine organizate, după 2000 am intrat în zona showbizului profesional”, a concluzionat Toni Grecu.

Umorul, la concurenţă cu fotbalul

Pe vremea comunistă „totul era organizat, intrările erau libere şi oamenii veneau pentru că era singura metodă de a evada puţin din cotidian. În anii ’80, intram în concursuri organizate, la diverse festivaluri. Nu aş putea să spun clar cam care ar fi diferenţa (de audienţă - n.r), dar, oricum, sălile de spectacol erau pline. Pe vremea lui Ceauşescu, în cadrul festivalurilor se organizau concursuri între grupurile de umor. Ne băteam cu Divertis, cu brigăzi de umor şi multe alte grupuri din toate centrele studenţeşti”, îşi aminteşte Radu Pietreanu, de la Vacanţa Mare.

Astăzi, cu un mai mare volum de muncă şi, implicit, cu număr mare de spectacole, trupa Divertis este printre grupurile de umor care-i ţin pe români în faţa televizoarelor, atingând audienţe de circa 1,4 milioane de telespectatori la ultimele ediţii ale show-ului „Divertis Mall”.

În anii 2001-2002, Vacanţa Mare strângea în fata televizoarelor peste 2,2 milioane de români, nu departe de meciurile de fotbal cu mare miză  ale echipelor româneşti.