„Un sclav al lui Ceauşescu”, către Europa Liberă

Circa 500 de scrisori anual

O parte din scrisorile trimise pe adresa Europei Libere au fost reunite pentru prima dată întrun volum editat de Polirom: „Ultimul deceniu comunist. Scrisori pentru Radio Europa Liberă I. 1979-1985”, coordonat de Gabriel Andreescu şi Mihnea Berindei. Un al doilea volum va cuprinde o altă selecţie, din ultimii ani ai regimului.
 
Între 1962 şi 1967, potrivit coordonatorilor cărţii, postul primise 25.887 de scrisori din Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi România. Numărul celor care soseau din ţară s-a redus drastic, însă, în urma mă surilor de interceptare a corespondenţei: de la 3.483, în 1965, la 561, în 1966.

Până la Revoluţie, radioul a primit constant circa 500 de epistole anual. Scrisorile erau adresate fie conducerii postului sau unora dintre redactori, fie cuplului Ceauşescu sau autorităţilor române. Majoritatea celor din volum au fost citite în emisiunile „De vorbă cu ascultătorii” şi „Actualitatea românească”.

„O mamă nefericită”

Puţini şi-au asumat poziţia critică - printre ei, Doina Cornea, Dorin Tudoran, Ion C. Brătianu sau părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Cei mai mulţi au semnat cu pseudonime, iniţiale sau formule ca „Un ascultător”, „Un turist”, „Un contribuabil”, „Doi soţi”, „Un inocent”; unele ceva mai explicite, ca „Un ţăran de pe Valea Mureşului”, „Un tânăr veterinar”, „Un jucător de bridge”, „Un marinar pensionar”, altele ironice sau disperate precum „O mamă nefericită” sau „Un sclav al lui Ceauşescu”.
 
Multe dintre ele au semnături de grup, deşi nu e clar dacă ele reprezintă cu adevărat un colectiv: „Un grup de penticostali din România”, „Un grup de păcăliţi” sau „Un grup de şoferi români «VOLAN».

„La noi nimic nu e normal”
 
Europa Liberă a avut rolul terapeutului pentru un popor întreg obsedat de a ce e aşi idee. „Dv., chiar români fiind, dar plecaţi de mai de mult, nu ne mai puteţi înţelege. Nu se poate povesti, este de necrezut, îmi dau seama. Trebuie să trăieşti în România, la 40 de ani după război, ca să înţelegi ce nu este de înţeles pentru un om care trăieşte cât de cât normal. La noi nimic nu mai poate fi inserat în limitele normalului.

Suntem ca pe o scenă de provincie în care se joacă o piesă proastă, cu actori amatori şi în regia unui nebun. Dacă n-ar fi de plâns, ar fi de râs”, le scria „Un patriot”, în vara lui 1984, redactorilor radioului. Unii denunţă nedreptăţi - cum ar fi muncitorii trimişi în Irak sau Siria, nevoiţi să plătească taxe imense pentru bunurile lor, la întoarcerea în ţară, sau grupul de „păcăliţi din Timiş”, care au plătit câte 50.000 de lei de persoană la Direcţia paşapoarte pentru a emigra şi nu primiseră actele.

„O mamă nefericită pentru tot restul vieţii” cere să se permită din nou avorturile, iar „Un grup de femei din 12 judeţe” o ironizează crunt pe Elena Ceauşescu: „V-aţi îngăduit, totuşi, să pretindeţi că noi am fi prea graşi, iar asta pentru că mâncăm prea mult. Da, ne îngrăşăm, dar nu cu mâncare, ci umflându-ne de foame, de lipsa alimentelor strict necesare pentru a exista”.
 
„Un corespondent anonim” trecea în revistă, în 1983, toate actele de curaj, unele rămase la fel de anonime ca acela care le relatează: un „adevărat cetăţean” cocoţat pe schele şi protestând, inscripţii împotriva lui Ceauşescu şterse dimineaţa de miliţieni, oameni care se aruncau în faţa coloanelor oficiale, în speranţa că vor vorbi cu tovarăşul.

ROMÂNIA SUPRAREALISTĂ

„Când ne e lumea mai dragă, găsim unităţile închise”

„Sunt cunoscute situaţiile caraghioase în care nu se găsesc obiecte din cele mai folosite, de exemplu, hârtia igienică, ca după câteva zile să fie rafturile pline cu acestea până la refuz. Iată un caz autentic: într-un magazin alimentar din Piaţa Şulea, din Bucureşti, într-o zi de luni, nu s-a găsit ulei. Foarte mirat, am întrebat într- o doară ce s-a întâmplat. Vânzătoarea mi-a răspuns, în loc să se scuze, foarte supărată, ca şi cum vina ar fi a mea: «Ei, se întâmplă, şi ce-i cu asta? Nu se dărâmă lumea!».

Lăsând la o parte impertinenţa vânzătoarei, aspect asupra căruia voi reveni, acest răspuns reflectă o mentalitate specifică aparatului de deservire din comerţ. (...) Trecând peste acestea, ne lovim de un fenomen foarte supărător. Astfel, când ne e lumea mai dragă, găsim unităţile închise, având anunţuri ca acelea ce urmează: «Închis pentru inventar»; «Se primeşte marfă»; «Gestionarul bolnav sau în concediu »; «În renovare» etc.

Dar culmea ridicolului a atins-o un anunţ, remarcat de fiul meu de 19 ani, care mi l-a relatat plin de indignare. Anunţul era: «Închis pentru curăţenie»! (...) Căutam de luni de zile un obiect de galanterie bărbătească pe care nu-l găseam. Intrând pentru altceva în magazinul Ambrozie de pe bulevardul Şulea, am întrebat: «Aveţi chiloţi bărbăteşti de gradel?». «Avem numai numere mari», mi s-a răspuns. «Bine», am continuat eu, «dar acum o lună mi-aţi spus acelaşi lucru.» «Şi ce sunt eu de vină», sări ca arsă vânzătoarea, «De ce veniţi din lună în lună?».” (Marin Banu, 10 septembrie 1979)