Marţi, 31 Ianuarie 2012. 933 vizualizări, 15 comentarii, 1 vot
Un student din Cluj s-a spânzurat după o ceartă cu iubita lui
Tânărul avea 21 de ani și era student la Facultatea de Instalații din cadrul Politehnicii. Poliția a deschis o anchetă în acest caz.
Trupul lui neînsuflețit a fost găsit în camera de la etajul patru al unui cămin din Complexul Studențesc Mărăști. Potrivit unui coleg, Adrian, care avea 21 de ani, s-ar fi certat la telefonul cu iubita lui, apoi s-a spânzurat.
„Poliţia a fost sesizată azi-noapte, în jurul orei două. Cadavrul a fost transportat la IML în vederea efectuării necropsiei”, a declarat purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Cluj, Anca Purdea.
- Recomandă
- Dimensiune text
- Tipareste
- Comenteaza
- Conversie PDF
Trimite pe:
Spune-ţi părerea!
voi va uitati peste cearceafurile postate de smintitii astia si nu aveti nimic de zis?
credeam ca sint niste limitari la postarile astea, in fine, poate ca la oamenii de rind...
Domnule preafericit, te rog sincer sa nu mai postezi elucubratiile tale aici. Intru pe evz pentru informare, nu ca sa fac scroll pentru a citi 2 comentarii pertinente printre 50 aiuritoare.
In alta ordine de idei, oamenii iubesc in masuri diferite, si il fericesc pe cel ce a iubit macar o data in viata astfel incat sa isi fi pus capat zilelor din dragoste. Sinuciderea e prostie curata, dar daca suferind din dragoste nu ai ajuns niciodata sa te gandesti ca nu mai are rost sa traiesti fara persoana respectiva, atunci nu ai iubit cu adevarat.
despre nefufututleee si nefututiii habotnici
sougeti poulaa cu copy pastu vostru
toti preotii,calugarii si calugaritele,sifilitici,excroci ,bolnavi mintal etc etc si mai ales paraziti sociali ce fura banii saracilor
Tampitzelul asta de ne omoara cu rahaturile alea pe care sunt convins ca nu le-a citit personal vreodata ar trebui banat pe IP. Cred ca se excita cand citeste de sinucideri si incepe sa spameze ca atat poate...
Ce boulean ...!
Sinuciderea este curmarea vieţii proprii.
Animalele nu se pot sinucide deoarece ele nu sunt conştiente misiunea faţă de trupul în care trăiesc şi de rostul lor în această lume şi în viata viitoare.
Sinuciderea este cel mai mare păcat fată de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă.
Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă (Judecători 9, 54 - 57 – sinuciderea lui Abimelec; 1 Regi 31, 4- 6 – sinuciderea lui Saul; Matei 27, 5 şi Fapte 1, 18 – sinuciderea lui Iuda); păcătuieşte contra trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1 Corinteni 6,19; Romani 14, 8-12), şi deci nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea viitoare.
De aceea, sinucigaşului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi.
Problema înmormântării sinucigaşilor s-a mai luat în discuţie de-a lungul timpului. În această privinţă, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat.
Dacă în privinţa incinerării Biserica nu are un canon expres care să interzică acest lucru, faptul se datorează apariţiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici în viaţa Bisericii mult mai târziu, adică după încheierea colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe.
După cum se ştie, incinerarea a început să pătrundă în Biserica creştină abia din secolul al XVIII-lea, adică după Revoluţia franceză din 1789. În schimb, pentru sinucigaşi există un canon, din seria celor ale Sfinţilor Părinţi, care interzice oficierea slujbei înmormântării şi a oricărui fel de slujbă de pomenire pentru aceştia.
Este vorba de canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi. Canonul este de altfel un răspuns la o întrebare care i-a fost adresată Sfântului Părinte:
\"Întrebare: Dacă cineva fiind ieşit din minte, se sinucide, sau se aruncă în prăpastie, se poate face Liturghie pentru el sau nu?
Răspuns: Cu privire la sinucigaşi clericii trebuie să se lămurească dacă s-a sinucis fiind cu adevărat ieşit din minţi (adică nu a avut intenţia, sau întâmplarea l-a dus la moarte).
Rudele celui sinucis, mint şi spun că era ieşit din minţi, ca să se obţină pomenirea lui la rugăciune. Însă uneori sinucigaşii fac aceasta din pricina persecuţiei oamenilor sau Ia necaz mare, dar nici astfel nu trebuie să se pomenească, căci îşi este sinucigaş.
Deci clericul trebuie să cerceteze cu băgare de seamă ca să nu cadă sub osândă (aruncă mărgăritarele înaintea porcilor; Matei 7,7).\" (Nicodim Miloş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, voI. II, partea a II-a, Arad, 1936, p. 154-155).
Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis să se facă slujba înmormântării şi cele de pomenire pentru sinucigaşi.
În Pravila de la Govora din anul 1640, se spune: \"Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri.\" (glava 40)
\"Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc înalt jos şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi, sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura; unul ca acela să nu se îngroape ca creştin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruţe, fiindcă nişte bunătăţi ca acelea şi fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte şi să-l îngroape şi pomeniri să-i facă ca şi la tot creştinul\". (glava 143)
Pe baza acestor dispoziţii canonice şi legale s-a încetăţenit practica bisericească conform căreia sinucigaşilor să nu li se săvârşească slujba înmormântării ca şi cele ale soroace lor de pomenire. În cazul în care cineva s-a sinucis, preotul merge doar la groapă, care de obicei se sapă într-o margine a cimitirului, nu la rând cu ceilalţi parohieni, şi aici săvârşeşte doar un trisaghion (cântă „Sfinte Dumnezeule” de 3 ori).
Această practică se aplică în toată Biserica noastră şi asupra ei Sfântul Sinod nu a mai luat vreo hotărâre, având la bază o dispoziţie canonică, dar din păcate ea nu este menţionată în Panihidă sau Molitfelnice ori Agheasmatare (Panihida, Molitfelnicul şi Agheasmatarul sunt cărţile care cuprind slujba înmormântării).
Unii sunt de părere că s-ar putea face o slujbă sumară cu aprobarea episcopului, numai la mormânt, fără a fi dus în biserică, celor sinucigaşi a căror moarte ar avea motive de îngăduinţă, cu condiţia, ca preotul să nu facă necrologul (slujba de înmormântare), ci numai să vorbească de păcatul sinuciderii cu scop moral şi pastoral („Mai bună este moartea decât viaţa amară sau decât boala necontenită” - Sirah 30,17; vezi şi Filipeni 1, 21-30).
În ceea ce priveşte însă aplicarea practicii de a nu se face slujba înmormântării celor sinucişi, trebuie să observăm că sunt două feluri de situaţii pe care preotul trebuie să le cunoască şi anume: sinuciderea cu bună ştiinţă sau cu mintea întreagă şi sinuciderea alienaţilor mintali, despre care şi canonul menţionat, 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, face pomenire şi distincţie. De altfel şi manualele de Liturgică fac această diferenţiere, pe când Molitfelnicele şi Agheasmatarele sau Panihida nu amintesc de nici una din ele şi nici despre vreo interdicţie pentru săvârşirea înmormântării sinucigaşilor.
În completarea acestui canon, Pravila de la Târgovişte sau Îndreptarea Legii din anul 1652 se spune: \"Sinucigaşul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul satanei ca şi luda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav şi ieşit din minţi poate fi slujit.
Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuţii, sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit.\" (cap. 250)
Când avem cazuri de sinucidere cu bună ştiinţă sau în integritatea facultăţilor mintale, atunci ne conformăm întru totul practicii îndătinate în Biserica Ortodoxă de a nu acorda asistenţă religioasă celor din această categorie.
Aceasta, pentru că o asemenea faptă, de a-şi lua singur viaţa, presupune o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, necredinţă sau ateism şi dispreţ faţă de credinţă şi rânduielile bisericeşti.
Sinucigaşul se substituie lui Dumnezeu care este singurul Stăpân al vieţii oamenilor, Cel Care ne dă viaţa şi Cel Care ne-o ia atunci când EI socoteşte. Chiar dacă uneori suferinţa, mizeriile, bolile şi atitudinile ostile ale semenilor ating cote de nesuportat, nu avem voie să ne luăm viaţa pe care nu ne-am dat-o noi, păcatul deznădejdii fiind unul din cele mai grave pe care le săvârşim, păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără de iertare.
\"Cine pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, îl necinsteşte la fel cu cel ce se îndoieşte de existenţa Lui\". \"Iuda a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale\", zice Fericitul leronim.
Iată de ce celor care se sinucid, din necredinţă sau deznădejde, nu li se săvârşeşte slujba înmormântării.
Cum însă această categorie este foarte redusă şi datorită în general instinctului de conservare, chiar şi necredincioşii sau deznădăjduiţii îşi iau cu greu viaţa şi rămâne să credem că majoritatea sinucigaşilor fac acest gest necugetat tocmai fiindcă nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale.
Pentru aceştia, canonul menţionat ca şi manualele de Liturgică Iasă a se înţelege că trebuie să avem altă atitudine. Mai întâi, canonul ne îndeamnă la o cercetare a cazurilor în speţă spre a-i deosebi de sinucigaşii de bunăvoie sau cu ştiinţă.
Aşa cum se proceda odinioară, la cercetările care se fac de către organele de procuratură şi cele medicale, ar trebui să participe şi păstorul sufletesc al enoriaşilor.
Dacă se constată că sinuciderea a avut loc ca urmare a tulburărilor minţii, deci cel în cauză nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor, socotim că în asemenea situaţii preotul poate săvârşi înmormântarea după rânduiala obişnuită, dar cu mult mai multă sobrietate şi temperanţă, ca un fel de pogorământ.
În caz contrar, când argumentele pledează pentru o sinucidere cu bună ştiinţă şi cu mintea întreagă, preotul poate şi trebuie să refuze săvârşirea înmormântării.
Cum însă până în prezent, nu avem o hotărâre expresă a Sfântului Sinod privitoare la aceste două situaţii şi dacă în cazul al doilea este îngăduită înmormântarea sinucigaşilor, pentru a nu greşi, calea cea mai bună de urmat este aceea de a cere sfatul şi binecuvântarea ierarhului locului, cu documentaţie bine argumentată.
Bibliografie
Preot profesor doctor Nicolae D. Necula: „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, pag. 269 – 272;
Arhimandrit Nicodim Sachelarie, „Pravila bisericească”, ediţia a II-a, 1996, pag. 182 – 183;
Arhidiacon profesor doctor Ioan N. Floca: „Canoanele bisericii ortodoxe – note şi comentarii”, ed. Polisib S.A. Sibiu.
ziua si ateul care-si pune gitul in lat ! frate,parc-a intrat dihonia in atei !!!
alt fraier care se spinzura ptr o fufa.el la viermisori si ea la ,, vierme,,
Biserica Ortodoxă condamnă sinuciderea ca fiind un păcat greu şi nu admite, pentru cei care-şi iau viaţa, oficierea obişnuitei slujbe de înmormântare. Cu toate acestea, din motive de ordin pastoral, pentru consolarea familiilor îndurerate se oficiază o rânduială specială de înhumare.
„Nu se face slujba înmormântării obişnuită, ci o slujbă redusă. Nu se ţin cuvântări, deoarece nu ai ce să spui despre viaţa celui care a murit, ci poţi doar să-ţi exprimi regretul şi compasiunea faţă de cei rămaşi, iar lucrul acesta se poate face. De asemenea, sunt reduse din alcătuirea aceasta liturgică foarte amplă care este o slujbă pascală toate aceste cântări pascale şi se citesc din Evanghelii, se pot intona anumite cântări, însă slujba ca atare nu poate fi săvârşită.
Se poate trage o dată clopotul pentru adunare, iar la adunarea aceasta se poate citi o pericopă evanghelică, o pericopă din Apostol. Pe drum, dacă se fac opriri, se poate citi din pericopele evanghelice de la 'stâlpi' care sunt foarte multe. Toate acestea se fac numai pentru credincioşii rămaşi, pentru mângâierea lor\", a spus Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, după cum ne informează TRINITAS TV.
Păcatul sinuciderii este unul dintre cele trei păcate cunoscute în Evanghelii şi în Tradiţia Bisericii sub denumirea de „păcate împotriva Duhului Sfânt\", adică necredinţa, ura şi deznădejdea. Toate acestea sunt expresia refuzului deliberat al comuniunii cu Dumnezeu, sinuciderea fiind înţeleasă de Părinţii Bisericii ca necredinţă şi deznădejde asumate.
„Avem porunca foarte precisă în Decalog 'Să nu ucizi!'. Cu alte cuvinte, să nu ucizi nici viaţa semenului tău, iar pe de altă parte, să nu atentezi la propria ta viaţă încât să o faci să nu mai existe. Dat fiind faptul că nu noi suntem cei care ne-am dat viaţa, ci Dumnezeu Însuşi este Cel Care ne-a dat-o. El ne-o dă şi o ia atunci când crede de cuviinţă El în planul Lui etern. Prin urmare, nu pot dispune de bunul altuia. Pe baza acestui raţionament s-a tras concluzia că atâta vreme cât tu atentezi la bunul altuia consecinţa este pe măsură. Iar viaţa este bunul lui Dumnezeu.
Nu putem atenta la bunul lui Dumnezeu. Atâta vreme cât tu Îl percepi pe Dumnezeu ca Realitate vie în viaţa ta lucrurile se schimbă completamente. Atâta vreme cât pentru tine Dumnezeu este o abstracţiune la care faci referinţă în anumite momente, abstracţiune care îţi dă satisfacţii mai degrabă intelectuale, tu nu te găseşti în comuniune cu Cel Care este prin excelenţă Viaţă şi Viaţă eternă. Tu nu te găseşti în comuniune cu Cel Care poate să-ţi dea putere în momentele în care simţi că limitele biologice se impun foarte categoric şi foarte dur. Noi ştim, din nefericire, că omul postmodern a făcut o adevărată profesiune de credinţă din a nu crede\", a spus Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
Un rol important în redresarea vieţii spirituale a omului deznădăjduit îl are duhovnicul, cel care îi aduce înainte exemplul iubirii şi Sensul adevărat al existenţei, pe Iisus Hristos: „În momentul în care tu te-ai ancorat în Dumnezeu ai în faţă posibilitatea unor tipuri de succese care îţi dau satisfacţie, putere şi care te entuziasmează.
De aceea, spun că una din cauzele fundamentale ale sinuciderii o constituie, aş zice, lipsa sentimentelor de comuniune cu persoane care sunt de nivelul tău, cu care poţi comunica şi cu care poţi fi în comuniune, şi lipsa de comuniune cu Dumnezeu Însuşi, acest Noian de Viaţă, de putere, în care ne resursăm de fiecare dată când simţim că rezervele noastre simple omeneşti sunt epuizate. Este o criză a lumii moderne şi a necredinţei acestei lumi, cu tot ceea ce decurge din această necredinţă\", a mai precizat Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă.
Deşi Biserica nu are slujbe pentru cei care l-au refuzat pe Dumnezeu luându-şi viaţa, totuşi, în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în cadrul Vecerniei speciale care se oficiază după Sfânta Liturghie, Părinţii au rânduit să se citească o rugăciune în care sunt pomeniţi şi sinucigaşii.
Cu râvnă întru Domnul,
Vitalii Mereuţanu - Magistru în Teologie
1849. -Sinuciderea este curmarea vietii proprii. Animalele nu se pot sinucide, caci ele n-au un trup incredintat spre pastrarea unei ratiuni, adica un suflet constient de misiunea fata de trupul in care traieste si de rostul sau in aceasta lume si in viata viitoare. Sinuciderea este cel mai mare pacat fata de sine, caci prin ea omul isi inchide definitiv calea spre pocainta. Sinucigasul da dovada de necredinta sau o credinta bolnava (Jud. 9, 54-57; I Regi 31,4-6; F. Ap. I, 28); pacatuieste contra trupului sau care este biserica Duhului Sfant (I. Cor. 6,19; Matei 27,5; Rom. 14, 8-12), si deci nu mai are iertare nici in lumea aceasta, si nici in cea viitoare, de aceea, sinucigasului nu i se mai poate face nici un fel de slujba, si nici nu se ingroapa in cimitir cu cei credinciosi (V. Miridele).
1850. -\"Daca cineva fiind iesit din minte, se sinucide, sau se arunca in prapastie se poate face liturghie pentru el sau nu ? -R: Cu privire la sinucigasi clericul trebuie sa se lamureasca daca s-a sinucis fiind cu adevarat iesit din minte (adica nu a avut intentiunea, sau intamplarea l-a dus la moarte). Rudele celui sinucis, mint si spun ca era iesit din minti, ca sa se obtina pomenirea lui la rugaciune si jertfa miridelor. Insa uneori sinucigasii fac aceasta din pricina persecutiei oamenilor, sau necaz mare, si astfel, nu trebuie sa se aduca jertfa (miridelor), caci isi este sinucigas. Deci, clericul trebuie sa cerceteze cu bagare de seama ca sa nu cada sub osanda\" ( aruncarii margaritarelor inaintea porcilor). (Matei, 7,7) Timotei 14.-
1851. -\"Sinucigasul de buna voie nu trebuie sa fie slujit sau pomenit la vreo slujba, caci si-a dat sufletul satanei ca si Iuda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav si iesit din minti, poate fi slujit. Sinucigasul care s-a omorat din imputinarea sufletului, adica din frica de oameni, sau de persecutii, sau de boala, care nu-i atinge mintea, acela nu poate fi pomenit\". -ILT, 250.
1852. -\"Cine se va ucide singur de buna voie, acestuia sa nu se cante nici sa i se faca pomenirea lui niciodata, iar de va cadea fara voia lui, si se va ucide, si va muri, acestuia sa i se cante si sa i se faca pomeniri\". -PBG, 40; Trebnic p. 527.
1853. -\" Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un tarmure jos si va muri, sau intr-o apa, sau dintr-o piatra sau se va junghia pe sine insusi, sau in orice fel de moarte, sau cu o funie se va spanzura; unul ca acela sa nu se ingroape ca crestin, nici sa-l prohodeasca, ci sa-l lepede pe dansul ca pe un spurcat. Iar de va fi facut aceasta pentru Dumnezeu sa nu se crute, fiindca niste bunatati ca acelea si fel de moarte n-a invatat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi facut lui altcineva aceasta, pe acela sa-l cante si sa-l ingroape si pomeniri sa-i faca ca si la tot crestinul\". PBG, 143.
1854. - Unii sunt de parere, ca s-ar putea face o slujba sumara cu aprobarea episcopului, numai la mormant, fara a fi dus in biserica, preotul fiind imbracat numai cu epitrahilul, a celor sinucigasi a caror moarte ar avea motive de ingaduinta, cu conditia, ca preotul sa nu faca necrologul, ci numai sa vorbeasca de pacatul sinuciderii cu scop moral si pastoral (Sirah 30,17; Filip. 1,21-30; II Regi 1,1-27).
Pravila Bisericească
Sinuciderea
Daca in anumite imprejurari, pentru interese de superioara valoare morala, jertfirea vietii este ingaduita, fiind chiar o datorie morala, sinu¬ciderea nu-i aprobata niciodata de morala crestina.
Sinuciderea inseamna curmarea constienta si voluntara, directa si arbitrara a propriei vieti trupesti, fie prin intrebuintarea unor mijloace ucigatoare, fie prin neimplinirea unor actiuni, care sunt imperios nece¬sare pentru sustinerea vietii, de pilda alimentarea. Definitia data arata limpede ca de sinucidere este capabil numai omul, el fiind unica fiinta pamanteasca inzestrata cu ratiune si vointa libera.
Ca fapt individual, sinuciderea e intalnita in toate timpurile, uneori insa la proportiile unei plagi sociale.
De multe ori sinuciderea e in stransa legatura cu credinte religioase false, cu superstitii, cu felul cum se concepe viata dupa moarte, cazul sotiilor, slujitorilor care se sinucid pe mormantul sotilor si al stapanilor. Unele dintre aceste popoare nu dau nici o importanta sinuciderii, caci - se intreaba - de ce nu i-ar fi ingaduit omului sa-si curme singur firul vietii, daca nu mai voieste sa traiasca ? Altele infiereaza sinucide¬rea ca un act de lasitate, pe cand altele, dimpotriva, o socot ca un act de curaj, chiar de cinstire a zeitatilor. Indeosebi socotesc ca sunt deschi¬se portile cerului celor care se sinucid pentru motive dictate de simtul onoarei.
Dupa credinta nipona, sinuciderea (harakiri) curata orice pata mo¬rala si asigura inmormantare si amintire onorabile.
Budismul admite in unele imprejurari sinuciderea; principial insa, califica pe sinucigas drept un om care in existente anterioare a savarsit pacate grele.
Islamismul condamna sinuciderea ca fiind potrivnica legilor lui Alah.
La romani si greci nu intalnim o apreciere morala unitara asupra sinuciderii. Pitagora, Socrate si altii caracterizeaza sinuciderea ca impie¬tate fata de zei.
In veacurile din urma au aparut si apologeti staruitori ai sinuci¬derii : D. Hume, Montesquieu, Bentham, Schopenhauer, Duhring, iar unii, ca Paulsen, Zigler, Westermark o apara pentru anumite cazuri. Acestia se straduiesc sa argumenteze \"dreptul omului la moarte\", ca si cand viata pamanteasca ar fi fara sfarsit, iar moartea un privilegiu si ea ar trebui constransa prin argumente teoretice sau prin texte de legi sa amin¬teasca prezenta sa unui om oarecare. Ei vorbesc, in termeni entuziasti chiar, de o \"etica\" si \"filozofie\" a sinuciderii, ca de realizari stralucite ale culturii moderne. Dar, evident, constiinta morala a acestor sumbri apologeti s-a dilatat pana la punctul de a nu reproba faptul aspru repro¬bat de insasi legea firii umane.
Morala crestina condamna categoric sinuciderea, caci:
a) Sinuciderea este o crima impotriva firii omului. Ca oricarei fiinte vii si omului ii este propriu un puternic instinct al autoconservarii, in temeiul caruia el se apara impbtriva a tot ce-i ame¬ninta existenta. Iubirea de sine, apoi, cere ca omul sa pretuiasca viata dupa valoarea ei adevarata ca primul intre bunurile pamantesti si teme¬lia oricarei actiuni morale si sa n-o distruga arbitrar, intentionat.
Desigur, omul are un drept personal asupra vietii sale, dar e un drept legat de datorii sfinte, nu-i un drept de proprietate nelimitat, ci numai de administrare si folosire rationala.
Sinuciderea, violentand im¬pulsul firesc catre existenta, distruge crestinului \"impreuna cu viata trupeasca si baza actiunii morale si a imbunatatirii sale\" si depaseste limi¬ta dreptului asupra vietii sale.
Dezaprobarea fireasca si groaza provocata totdeauna de vederea unui sinucigas arata de asemenea ca sinuciderea este o crima oribila impotriva firii umane.
b) Sinuciderea este o crima impotriva societatii, familiei si patriei.
c) Fiecare om are datorii sociale, trebuind, dupa masura puterilor sale, sa contribuie la binele semenilor.
Binele unei familii sau chiar al unor forme mai largi de viata soci¬ala, depinde adesea de existenta unui singur om. Sinucigasul insa, prin fapta sa oribila, dezerteaza de la toate datoriile sociale, aruncand asupra alor sai rusine si adesea lasand in urma mizerie. Totodata, da altora pilda rea de a nu-si pretui viata proprie, ceea ce poate duce si la dispretuirea vietii altora. Caci cine nu-si pretuieste viata proprie, aceluia, desigur, ii este indiferenta si viata altora. Ce stare s-ar produce daca unul sau altul, in chip arbitrar, si-ar curma singur firul vietii?!
Afirmatia ca sunt existente umane care nu folosesc societatii nu poate fi acceptata din punct de vedere moral. Caci cine s-a facut vino¬vat cu ceva fata de societate are datoria sa-si repare greselile si nedrep¬tatile savarsite si pilda rea s-o stearga prin fapte bune si nicidecum sa recurga la sinucidere, care sporeste pacatele.
Infirmii, bolnavii dau adesea pilda morala de rabdare, oferind prilej pentru practicarea faptelor milei trupesti si sufletesti, a caror valoare morala este de netagaduit.
d) c) Sinuciderea este crima impotriva lui Dumnezeu.
Un lucru il poate cineva, eventual, distruge daca este proprietarul lui absolut. Dupa invatatura crestina insa, viata omeneasca este darul lui Dumnezeu. El este creatorul si sustinatorul vietii umane, deci si pro¬prietarul ei absolut. Credinciosului ii este data viata spre folosire ratio¬nala in vederea dobandirii mantuirii sale, servind cu ea lui Dumnezeu si prin ea scopul sau ultim.
e)
f) Autodistrugerea vietii inseamna, deci, distru¬gerea unui bun, al carui proprietar propriu-zis nu-i acesta, ci Dumnezeu si astfel sinuciderea are caracterul unei leziuni, unei violari nedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei umane, oare-I revine exclusiv lui Dumnezeu.
Libertatea omului nu-i anarhica, ci inseamna demnitate.
g)
h) Ea nu inseamna pentru acesta capabilitatea de a dispune arbitrar de viata, al carei proprietar deplin nu este el, ci inseamna a dispune ratio¬nal de aptitudinile cu care este inzestrat pentru sustinerea vietii. Apoi, viata nu este un dar oarecare, dat la intamplare si a carui primire sau refuzare ar sta la dispozitia omului. Dupa invatatura crestina, de darul vietii e legata mantuirea.
i)
j) Primirea vietii nu-i lasata la discretia omului, ci trairea ei este obligatia sfanta pentru cel caruia i se da. Iar daca refuzul acestui dar, adica renuntarea la viata prin acte samavolnice, poate insemna ofensarea lui
Dumnezeu, Creatorul sau, mai inseamna si ca omul, atat de limitat in puterile sale, se semeteste a corecta planul si intentiile divine.
Sinuciderea este pacat greu. Caci daca alte pacate lasa totusi posibi¬litatea caintei si pocaintei, sinuciderea desfiinteaza pentru totdeauna o astfel de posibilitate. Sinucigasul se arunca in suferinte vesnice. Biserica il socoteste pe sinucigas inchinat pieirii vesnice si-l lipseste de rugaciu¬nile sale. Canoanele bisericesti sunt necrutatoare in privinta aceasta. In practica insa, severitatea se mai indulceste, cand se constata ca sinuci¬gasul, in clipa savarsirii actului sau funest, n-a fost responsabil din punct de vedere mintal.
Morala crestina nu aproba sinuciderea in nici o imprejurare si pen¬tru nici un motiv. Porunca decalogului este clara: \"Sa nu ucizi!\" ; caci sinuciderea este ucidere. O porunca speciala, indreptata direct impotriva sinuciderii, Noul Testament nu cuprinde, dar porunca decalogului este suficient lamuritoare si numai o interpretare interesata si falsa poate deduce din ea permisiunea sinuciderii.
Apoi, citim in Sfanta Scriptura urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului : \"Eu Ma duc si Ma veti cauta... Unde Ma duc Eu, voi nu puteti sa veniti. Deci, ziceau evreii: Nu cumva isi va ridica singur viata ? Caci zice : unde Ma duc Eu, voi nu puteti veni\" (Ioan VIII, 21-22). Evreii isi inchipuiau ca Mantuitorul se va sinucide.
Totusi, Mantuitorul n-a socotit ca ar trebui sa se apere de suspectarea sinuciderii, dand o porunca directa impotriva ei. Caci faptul de a arunca suspectarea de sinucidere asupra Mantuitorului e proba sufi¬cienta ca nici in conceptia religioasa a evreilor sinuciderea nu avea aprobare morala. Deci, nu era necesar ca Mantuitorul sa ia atitudine speciala impotriva sinuciderii, mai ales ca justificarea ei nu se putea face nici prin deductii din preceptele morale atat de precise ale inva¬taturii Sale.
Mentionam aici ca unii aparatori ai sinuciderii, in zelul lor de a-i gasi justificare morala, ar voi sa incadreze in notiunea sinuciderii chiar moartea Mantuitorului, intrucat El a mers de buna voie la moarte, deci s-ar fi sinucis. E o afirmare direct potrivnica oricarui rationament sana¬tos. Da, Mantuitorul a mers de buna voie la moarte, fiindca a fost ascultator pana la moarte - cum se spune in Sfanta Scriptura - dar nu si-a luat singur viata, socotind-o fara pret, ci a dat-o ca pret pentru mantuirea noastra. Cuvantul ultim al sinuciderii este moartea, pe cand al jertfei Mantuitorului este viata.
Mai citim apoi in Sfanta Scriptura ca Sfantul Apostol Pavel il opreste pe temnicerul din Filipi, care trasese sabia sa-si ia viata, crezand ca au fugit intemnitatii incredintati pazei lui (Fapte XVI, 27-28). Deci inca o proba scripturistica impotriva sinuciderii.
Unii califica moartea martirilor crestini ca sinucidere, fiind moarte de buna voie, deoarece erau cazuri cand putea fi evitata prin fuga sau renuntare la crestinism. Da, au fost cazuri cand unii crestini si-au pastrat credinta prin fuga, iar altii si-au pastrat viata prin renuntare la cresti¬nism, dupa cum altii au pasit cu hotarare in fata mortii, primind-o cu se¬ninatatea pe care o da credinta in viata de dincolo. Dar nicidecum nu poate fi vorba de sinucidere, careia-i este caracteristica intentia de a nimici arbitrar viata proprie, socotind-o fara pret. Martirii nu intentionau sa-si taie arbitrar firul vietii nici atunci cand paseau de buna voie pe rug, fara a astepta sa fie asezati cu forta. Nu dezgustul de viata, ci cura¬jul crestin fata de moarte si statornicia credintei ii faceau sa paseasca \"de buna voie\" pe rug, pentru a primi moartea ce le era pregatita.
Asemenea si moartea lui Samson e socotita de Sfintii Parinti si de moralistii crestini nu ca o sinucidere, ci ca o jertfire de sine, prin care au fost ucisi si foarte multi din cei de neam strain (Judec. XVI, 30).
Cauzele sinuciderii sunt multe, variate si cunoscute. Sunt cazuri de sinucidere provocate de tulburari mintale, de un sis¬tem nervos deranjat, care impiedica functionarea normala a puterilor sufletesti. Unele din aceste stari pot fi fara vina din partea omului, deci nu implica responsabilitate morala , cele mai multe, insa, sunt urmari ale unei vieti dezordonate, deci implica vina si responsabilitate morala.
Caci nu orice zdruncinare a vietii morale determina si o deranjare a sistemu¬lui nervos si a functionarii puterilor sufletesti, precum de alta parte, nu orice deranjare a puterilor sufletesti, nici orice grad de melancolie, de idei fixe, halucinatii etc. anuleaza necesar si intrebuintarea ratiunii si a libertatii morale. Cazurile trebuie judecate individual si nu reduse prin¬cipial la starea de iresponsabilitate morala.
Suport moral nu poate avea sinuciderea nici atunci cand e savarsita din cauza unor suferinte sufletesti, dureri fizice sau boli incurabile. Toate acestea pot fi incercari pentru lamurirea morala a crestinului si au va¬loare in lumina vietii vesnice. Ele nu golesc viata de sensul ei, facand-o de prisos.
Fireste, in viata intervin si clipe grele, dar daca acestea sunt cercetate in lumina preceptelor moralei crestine, atunci usor se pot risipi si gandurile cele mai negre. Iata de ce, in astfel de momente, ajutorul dat omului este atat de pretios. Il poate salva un singur cuvant rostit la timp, chiar o singura privire, care sa-l trezeasca din starea grea si sa-l faca a intelege ca nu-i parasit in viata aceasta, care, desi i s-a parut total intunecata, are totusi multa lumina.
In aparenta, sinuciderea inseamna dezgust de viata si totusi, in ma¬joritatea cazurilor, sub aceasta aparenta se ascunde o bolnava atractie fata de viata pamanteasca si de bunurile ei. Cel chinuit de gandul sinuci¬derii nu uraste viata ca atare, ci viata proprie o voieste cu mai mult sens pamantesc, dar a pierdut nadejdea in posibilitatea unei astfel de vieti. Iar fiind concentrat asupra eului propriu, asupra celor pamantesti, a dat uitarii pe cele vesnice. Iata de ce crestinul care apreciaza cele paman¬testi in lumina vietii de dincolo nu va putea fi chinuit de gandul sinu¬ciderii.
Distrugerea vietii proprii - s-a spus - inseamna sinucidere, cand este direct intentionata si savarsita constient... Deci, nu este sinucidere cand cineva isi curma propria viata din intamplare (accidental) sau din neprecautie sau cand cineva, pentru a se salva dintr-o primejdie de moarte sigura, se arunca in alta primejdie si aceasta ii cauzeaza moartea. La fel nu-i sinucidere cand cineva isi distruge viata in stare de dementa, fie totala sau numai partiala, fie permanenta fie numai vremelnica.
Sunt si cazuri de \"sinucidere indirecta\", anume cand curmarea vietii nu-i intentionata direct, dar moartea e consecinta fireasca a unor actiuni sau intrelasari, care puteau si trebuiau sa fie prevazute drept cauze ale mortii, de pilda consecinta a necumpatarii, a unei vieti dezordonate, a avaritiei, a supraincordarii puterilor s.a. Daca uciderea proprie este con¬secinta unei actiuni nepacatoase in sine si care nici nu putea sa fie pre¬vazuta, atunci nici ea nu primeste caracterul pacatului, de pilda consu¬marea unor alimente, fara a se presupune ca ar fi otravitoare.
Daca insa curmarea vietii poate fi prevazuta ca urmare a unei actiuni nepacatoase in sine, atunci avem \"sinucidere indirecta\" si nu-i admisi¬bila din punct de vedere moral, fireste daca actiunea respectiva nu-i po¬runcita de implinirea unei obligatii, de pilda cercetarea celor cu boli in-fectioase de catre preot, medic etc.
Cand o actiune este pacatoasa si are ca urmare curmarea vietii pro¬prii, atunci moartea implica responsabilitate morala (pacat calificat), de pilda nebunia provocata din diferite patimi. Mai amintim ca sinuciderea nu poate fi socotita drept ispasirea unor pacate savarsite, caci ispasirea, dupa conceptia crestina, este legata de viata. Nu i se poate aplica sinuci¬derii nici principiul alegerii unui rau mai mic. Dar pentru evitarea ori¬carui pacat ii stau crestinului la dispozitie atatea alte mijloace. Pacatul trebuie sa aiba aprobarea crestinului, pe care el o poate refuza si trebuie s-o refuze.
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin
Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi
Pentru că zilele acestea s-a vorbit foarte mult de moartea prin sinucidere a Mădălinei Manole cred că este necesar să înţelegem de ce Biserica Ortodoxă condamnă acest păcat şi-l consideră printre cele trei păcate împotriva Duhului Sfânt: necredinţa, ura şi deznădejdea. Trebuie să discutăm despre două aspecte ale acestei probleme:
1. Care sunt consecinţele faptei săvârşite de sinucigaş.
2
. De ce Biserica Ortodoxă îl privează pe sinucigaş de slujba înmormântării.
1. Referitor la primul aspect ar trebuie să ne gândim care a fost starea sufletească a celui care a hotărât să-şi ia viaţa. De multe ori ne grăbim să judecăm, analizând la rece viaţa şi gesturile care au precedat sinuciderea. Dacă cel care s-a sinucis ar fi fost cineva foarte apropiat nouă am fi fost mult mai rezervaţi în afirmări şi nu ne-am mai grăbi să spunem aşa repede că sufletul celui mort se va duce în iad. Nimeni nu poate şti cu siguranţă ce era în sufletul unui astfel de om, ce zbucium şi întristare apăsătoare l-au cuprins.
De obicei oamenii îşi iau viaţa din cauza problemelor materiale, a deziluziilor în dragoste, a singurătăţii sau a suferinţelor trupeşti insuportabile. Este evident că astfel de oameni nu au o legătură strânsă cu Dumnezeu şi nu participă la viaţa Bisericii, căci altfel vocea conştiinţei i-ar fi înspăimântat iar conştientizarea existenţei unei judecăţi a faptelor noastre după moarte în faţa lui Dumnezeu ar fi reprezentat deasemenea un puternic argument în favoarea vieţii. Oamenii care fac astfel de gesturi nu au o imagine clară a ceea ce se v-a întâmpla după moarte dar consideră moartea ca o soluţie.
Părintele Dorin spunea foarte frumos, condamnând sinuciderea: \"viața nu mai e văzută ca darul lui Dumnezeu pentru ca noi să ne mântuim, ci e, de foarte multe ori, doar amfiteatrul patimilor noastre.\" iar Sfântul Talasie în Filocalie spune că \"întristarea cea de ocară e pricinuită de lipsa plăcerilor. Cel ce le dispreţuieste pe acestea petrece neîntristat. \"
Gestul sinuciderii aparţine unui om împătimit, plin de păcate, mândru şi egoist care-şi vede împlinirea vieţii doar prin sine şi nu iubind pe ceilalţi.
Să zicem că mie nu-mi este bine şi sunt trist şi am o gramadă de probleme, dar soţia mea, copiii mei, părinţii mei, prietenii mei, toţi sunt bine, sunt sănătoşi şi se descurcă. Dacă este aşa atunci eu de ce să-mi iau viaţa în loc să le cer ajutorul. De ce să nu plâng pe umărul lor, de ce să nu strig în gura mare: \"Fraţilor ajutaţi-mă că nu mai pot !\". Dacă nu mai pot face faţă problemelor de ce să nu mă uit la cer şi să strig către Dumnezeu, chiar dacă n-am făcut asta niciodată: \"Doamne, dacă exişti, ajută-mă!\".
Dacă cel rău mi-a dat acest gând al sinucidereii, de ce să nu mă uit la oamenii din jurul meu care poate suferă mai mult decât mine: la cerşetori, la săracii care dorm în frig şi ploaie pe stradă, la oamenii fără mâini sau fără picioare, la surzi, la muţi, la orbi, la bolnavii mintal, la văduve, la orfani, la cei cu boli incurabile...
Cu siguranţă cineva în lumea aceasta suferă mai mult decât mine, şi poate nu numai cineva, poate sunt mii şi zeci de mii de oameni. Suferinţa e proprie tuturor oamenilor de pe pământ, nimeni nu este străin de ea, nici cel mai mare şi mai bogat, nici cel mai sărac şi fără griji. Dacă toţi suferim dar continuăm să ne ducem viaţa aşa cum o avem, pentru ce să nu nădăjduiesc şi eu împreună cu ceilalţi că va veni o vreme când toţi vom sta la judecată, când Dumnezeu va face dreptate pe pământ, când cei buni vor merge în Împărăţia Cerurilor unde \"nu este nici întristare, nici durere, nici suspin ci viaţă fără de moarte\", iar cei răi, cei egoişti, cei plini de păcate vor merge în iad.
Sinuciderea este un gest care arată neîncrederea în purtarea de grijă al lui Dumnezeu.
Sinuciderea este o faptă care arată şi neîncrederea în ajutorul oamenilor de lângă tine.
Sinuciderea este un gest egoist, este un fel de a rezolva lucrurile singur, desi fiind vesnici, moartea nu ne scapa de suferinta sufleteasca ci doar ne amageste ca ne-ar scapa. Doar Hristos
Domnul a reuşit acest lucru, doar El a omorât moartea prin moarte.
Dar El a reuşit asta pentru că nu este doar om, ci este şi Dumnezeu.
Eu nu pot nimic singur, căci sunt doar om, am nevoie şi de Dumnezeu pentru a învinge suferinţa.
\"Adesea ne întrebăm: Ce se întâmplă cu sufletul celui care se sinucide? Răspunsul, din păcate, este unul singur. Sinucigaşul, fie că a fost creştin sau ateu, are parte de IAD. Da! Şi creştinul care toată viaţa a frecventat Biserica, s-a spovedit, s-a împărtăşit, a fost milostiv, dar s-a sinucis, liber consimţind, are parte de iad. Şi Iuda a fost apostol şi, cu toate acestea, gestul lui nu l-a absolvit de chinurile iadului. Chiar a coborât în noaptea infernului cu pâinea de la masa Cinei. Nu a aflat clemenţă din partea lui Dumnezeu pentru ca nici nu a vrut.
Petru ar fi putut să recurgă şi el la un astfel de gest necugetat, în noapte lepădării, numai că el, în ciuda căderii sale, şi-a ales o altă cale de rezolvare - pocăinţa, de altfel - singura în măsură să dizolve păcatul, cum spune Sfântul Ioan Casian.
În ceea ce-l priveşte pe Iov, el a fost îndemnat de soţia sa să-L blesteme pe Dumnezeu, ca să scape de viaţa şi de problemele lui. Săraca, avea un mod păgubos de a gândi. Însă Iov, contrar dorinţei soţiei sale, L-a căutat pe Dumnezeu în cele mai adânci încercări ale vieţii lui. Da, în încercări nu trebuie să deznădăjduieşti, ci trebuie să te rogi.\" (Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor)
2. Privarea sinucigaşului de slujba Înmormântării, a Parastasului, privarea de împărţirea pomenilor, de locul de veci în cimitirul parohiei, alături de rudele sale, şi chiar de pomenirea lui la slujbele Bisericii este o măsură de condamnare, de dezaprobare şi de descurajare a pacatului făcut.
Privarea de toate aceste este o măsură de ordin pastoral, o atenţionare aspră asupra oamenilor care au rămas în viaţă că sinuciderea nu este o soluţie, ci dimpotrivă, te îngroapă şi mai mult în problemele din care vroiai să ieşi.
Dacă veţi citi cu atenţie slujba înmormântării din Molitfelnic veţi observa că multe pasaje de acolo sunt destinate în principal celor care participă la slujbă şi nu celui adormit. Aceste pasaje au ca rol întărirea convingerii că există o viaţă după moarte, că există o judecată la care toţi o să dăm seama, că există raiul şi iadul şi toate acestea nu sunt doar poveşti.
Deşi Biserica nu are slujbe pentru cei care l-au refuzat pe Dumnezeu luându-şi viaţa, totuşi, în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în cadrul Vecerniei speciale care se oficiază după Sfânta Liturghie, Părinţii au rânduit să se citească o rugăciune în care sunt pomeniţi şi sinucigaşii.
Dumnezeu a hotărât prin sfinţii săi să-i priveze pe sinucigaşi de toate aceste rânduieli bisericeşti, pentru a arăta celor în viaţă că El este un Tată iubitor, şi nu-şi lasă copiii când au nevoie de ajutor, doar că ei trebuie să-l ceară, ei trebuie să-şi manifeste libertatea care le stă în fiinţă cerând ajutor. Altfel Dumnezeu ar trebui să-i oblige să nu greşească, negându-le chiar personalitatea.
Aceste măsuri luate de Biserică sunt şi o atenţionare pentru cei apropiaţi ai sinucigaşului care poartă şi ei vina, pentru că nu l-au făcut să simtă dragostea şi ajutorul lor. Sinuciderea este un minus pentru întreaga societate, este o consecinţă a vieţii trăite individual, în mod egoist.
Ar trebui să fim mai atenţi cu oamenii de lângă noi, ar trebui să comunicăm mai mult cu ei, să ne rugăm mai puternic pentru ei lui Dumnezeu, ar trebui să renunţăm mai mult la noi în favoarea lor.
Cine simte că este iubit nu se va sinucide niciodată!
Spre deosebire de animalele necuvântătoare, care se călăuzesc după nevoile şi instinctele lor, omul este înzestrat cu minte, sentimente şi voinţă liberă prin care poate să-şi depăşească necesitatea biologică şi să lucreze ca persoană stăpână asupra sa însăşi şi asupra vieţii sale.
Astfel, el este în măsură să cunoască şi să se integreze în rostul şi sensul suprem al vieţii sau să refuze această cunoaştere şi să-şi trăiască viaţa după cum doreşte. Faptul că omul îşi poate determina viaţa în mod liber sau chiar să şi-o sfârşească în mod voit, îi conferă o imensă responsabilitate în raport cu existenţa însăşi.
În decursul istoriei omenirii au existat permanent persoane care au ales să-şi sfârşească viaţa în virtutea acestei libertăţi din diverse cauze sau motive mai mult sau mai puţin determinante. Astfel, de la concepte filosofice suicidale elaborate cu mare migală (gen exemplul lui Socrate sau cazul Kirilov, din romanul dostoievskian Demonii), trecând prin dezamăgiri de tot felul datorită dificultăţilor vieţii şi până la sinucideri patologice datorate unor boli psihice, societatea umană a fost confruntată constant cu asemenea situaţii în care omul alege moartea în locul vieţii.
Din punctul de vedere al spiritualităţii creştine, sinuciderea este, evident, un mare păcat, cel mai mare şi mai grav din câte pot exista, căci dacă în cazul celorlalte păcate există întotdeauna posibilitatea întoarcerii şi a refacerii vieţii, datorită milei lui Dumnezeu şi a capacităţii omului de schimbare, în cazul sinuciderii această posibilitate nu mai există.
Gravitatea acestui păcat stă tocmai în faptul că sinucigaşul renunţă de bunăvoie tocmai la şansa pocăinţei şi, spre nefericirea lui, la iubirea lui Dumnezeu care stă la baza existenţei. De aceea, sinuciderea nu intră în nici o categorie de păcate pentru nu poate fi clasificat sau comparat cu nimic din câte este omul în stare să facă.
Sinuciderea este sfidarea cea mai grosolană pe care omul o aduce lui Dumnezeu şi sensului creator al existenţei. Viaţa este darul cel mai de preţ pe care Stăpânul universului l-a făcut omului din cea mai profundă iubire, pentru ca acesta să se poată bucura plenar şi să atingă fericirea supremă a veşniciei.
A respinge un dar, care ni s-a făcut cu dragoste spre binele nostru, este cea mai mare umilinţă la care îl supunem pe dăruitor şi semnul supremei răutăţi. A prefera moartea şi consecinţele sale în locul vieţii şi a bucuriilor sale, chiar dacă acestea vin uneori cu greu, este nu numai o imensă nesăbuinţă din partea unui om cu judecată, dar şi trăsătura profundă a nefericirii şi a eşecului.
Sinucigaşul prin actul său nefericit i se substituie lui Dumnezeu şi se crede el stăpânul vieţii şi al morţii, delimitându-se total de condiţia sa în raport cu existenţa (Kirilov). Acesta este păcatul împotriva Duhului Sfânt despre care Hristos a spus că nu se va ierta nici în veacul acesta nici în cel viitor (Matei 12, 32), tocmai pentru faptul că nu mai există pocăinţă, producând revoltă împotriva lui Dumnezeu cu puternice antecedente demonice.
De aceea moartea sinucigaşilor este cea mai tristă dintre toate morţile posibile, neputând fi egalată nici măcar de marile genociduri criminale şi catastrofe ale umanităţii.
Tratatul de morală creştină a profesorului grec Georgios Mantzaridis prezintă sinuciderea ca cel mai josnic act al naturii umane, care dovedeşte \"egoism şi meschinărie\", în opoziţie cu jertfa de sine, semn de iubire supremă care înnobilează firea.
Actul suicidal are, însă, şi diverse cauze sociale cu implicaţii majore, determinând o largă responsabilizare morală a tuturor membrilor comunităţii.
\"Când omul se înstrăinează de Dumnezeu şi de semenii lui, se înstrăinează de viaţă şi de sensul ei. Dar astfel devine prizonierul propriului ego şi poate ajunge până la sinucidere... În general, coeficientul sinuciderilor premeditate este foarte mic.
În covârşitoarea lor majoritate, sinuciderile sau încercările nereuşite de sinucidere se datorează unor stări psihice rele pasagere sau unor impasuri şi urmăresc să transmită prin dramatismul lor implorarea ajutorului şi a sprijinului.
De aceea, de regulă, lasă deschise toate posibilităţile acordării de ajutor din partea celorlalţi\"(G. Mantzaridis, Morala creştină, p. 496).
Dar cele mai grele consecinţe sinuciderea le are la nivelul spiritual al persoanei. \"Ca faptă a deznădejdii sinuciderea dovedeşte şi necredinţă. Punându-şi capăt vieţii, omul neagă lui Dumnezeu însuşirea de Domn şi manifestă necredinţă faţă de iubirea Lui şi purtarea Lui de grijă. Creştinul adevărat crede că Dumnezeu îi poartă de grijă şi că nu îngăduie să fie ispitit mai mult decât poate. Nu doar că îl poate izbăvi din orice rău venit asupra sa, dar îl poate şi ajuta să îl înfrunte pe acesta pentru folosul său real şi veşnic\"(Ibidem, p. 497).
De aceea, Biserica Ortodoxă, dincolo de orice insensibilitate şi prejudecată, nu poate săvârşi slujba înmormântării pentru sinucigaşi, cu excepţia celor bolnavi psihic, dintr-un motiv de logică a credinţei: la înmormântare noi ne rugăm pentru \"robul lui Dumnezeu adormit în dreapta credinţă şi în nădejdea învierii\", iar sinucigaşul prin gestul său tocmai a renunţat la această calitate, devenind rob al deznădejdii, care nu moare, nicidecum, în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, el însuşi respingând astfel înmormântarea creştinească.
Mintea şi inima omenească sunt universuri tainice în care se ascund posibilităţi şi puteri nebănuite. Uneori, datorită poverilor vieţii, în ele se declanşează mişcări uriaşe ale forţelor iraţionale, care-l fac pe om capabil de orice faptă necugetată a cărei urmări nu mai pot fi reparate. Îndemnul Mântuitorului Hristos şi a Sfinţilor Părinţi spre rugăciune neîncetată trebuie receptat ca o terapie eficientă de curăţire a minţii şi a inimii, a unirii celor două şi a stăpânirii lor prin voinţa raţională pusă în slujba iubirii lui Dumnezeu, pentru ca cele două să nu fie deturnate de la rostul lor şi s-o ia razna.
Părintele Timothei Kilifis spune că viaţa este o \"junglă\", care implică o luptă continuă cu greutăţile şi ispitele de tot felul, iar datoria omului este de a lupta. \"Cei care spun că sinuciderea este o dovadă de curaj, cred că sunt oameni nebuni…
Curaj însemnă să te lupţi din toate puterile cu realitatea deosebit de împovărătoare din jur.
De altfel, numai astfel se formează personalitatea omului.
Restul este vorbă în vânt.
Atunci când nu este rezultatul unei boli psihice, sinuciderea este cea mai mare dovadă de laşitate…
Tinerii sunt construiţi pentru eroism, nu pentru autodistrugere şi sinucidere. Tânărul normal luptă până la capăt şi, fără îndoială, el va triumfa.
Marile greutăţi şi furtuni arată cine sunt marii oameni. Şi nu uitaţi că în mijlocul celei mai cumplite furtuni, căpitan alături de voi în corabia vieţii, poate fi atotputernicul Hristos.
Cu un asemenea echipaj nu veţi ajunge niciodată la sinucidere\"
(T. Kilifis, Tinereţe curată, tinereţe frumoasă, p. 112-113).
Depresia, boala omului secolului nostru, a dus la cresterea numarului sinucigasilor. O parte dintre cei care au recurs la acest gest disperat sunt oameni care au diverse probleme incepand cu cele legate de sanatate, familie, iubire, serviciu, terminand cu faptul ca au facut greseli grave de care se simt extrem de vinovati si peste care nu pot trece. Mai este cealalta categorie a alienatilor mintali, care isi curma viata fara sa realizeze.
Viata omului este un dar facut de Dumnezeu omului. La randul sau, omul trebuie sa intoarca acest dar lui Dumnezeu, ca urmare a descoperirii dragostei Sale. Viata nu si-o da omul, el nu poate hotara de a se naste sau a nu se naste. Citim inca de la inceputul Cartii: \"Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie.\" ( Facere 2, 7) Deci omul nu contribuie cu nimic la venirea sa la viata, ci pur si simplu se trezeste viu. Odata ajuns la viata, el trebuie sa se intareasca in viata, caci odata nascut el se descopera pe sine \"obligat\" la a fi vesnic.
Omul nu are voie sa lucreze asupra a ceea ce nu-i apartine. Iar ceea ce nu-i apartine este tot ceea ce nu tine de el, tot ceea ce ii depaseste vointa si putereea. Autodistrugerea vietii inseamna distrugerea unui bun al carui proprietar propriu-zis este Dumnezeu, nu omul. Astfel, sinuciderea are caracterul unei lezari si al unei jigniri aduse lui Dumnezeu.
Sinuciderea se refera la luarea propriei vieti printr-un act de libera vointa. Ea implica un act intentionat si voluntar de autodistrugere, liber de constrangeri externe sau interne. Sinuciderea trebuie clar diferentiata de acte precum \"eutanasia pasiva voluntara\", in care pacientul bolnav in stadiul terminal sau apropriatii sai refuza masurile de sustinere a vietii.
Trebuie aratat ca moartea lui Iisus si a unor martiri precum Sfantul Ignatie al Antiohiei, nu constituie o sinucidere, ei fiind de fapt executati de catre autoritati externe. Aceasta ramane adevarat in ciuda spuselor lui Iisus ca: \" Nimeni nu ia viata de la Mine, ci Eu de la Mine insumi o pun. Putere am eu ca sa-l pun si putere am iarasi ca sa-l iau. Aceasta porunca am primit-o de Tatal Meu\". (Ioan 10, 18).
La radacina acestui pacat se afla problemele de ordin psihologic. Practic acesti oameni demoralizati sunt stapaniti de simtaminte de lasitate si de inferioritate. Fiind dezamagiti de tot si de toate, ajung sa-si ia viata. Ei sunt persoane fara o vointa puternica. Sunt hipersensibili si, in general, niste caractere slabe, cazand la prima lovitura mai puternica primita fie in familie, fie la scoala, fie in societate. Gandirea acestor oameni lipsiti de ajutor nu functioneaza normal.
Niciodata nu poate fi aprobata sinuciderea ca act de libertate. Adevarata libertate inseamna demnitate, inseamna a alege binele si a-l savarsi; libertatea inseamna autodeterminare spre savarsirea binelui, a unui bine tot mai inalt. A fi liber inseamna a te elibera de tensiunea chinuitoare de a fi pus neincetat in situatia de a alege intre ceva si altceva. Acel zbucium sufletesc al omului nehotarat nu este urma a libertatii. Raul, patima, pacatul sunt accidente si actiuni contrare libertatii; sunt nefiresti.
In zilele noastre, se pun din ce in ce mai multe intrebari legate de legitimitatea sinuciderii, in special din perspectiva progresului tehnologiei biomedicale, care a mutat \"ultimul bold\" de la moarte la procesul mortii. Acestia arata ca sinuciderea condamnata ca pacat dateaza doar din vremea Fericitului Augustin, iar Sfanta Scriptura nu condamna explicit nicaieri actul sinuciderii (vom vedea ca Sfanta Scriptura marturiseste ca omul nu are putere asupra vietii sale).
Fericitul Augustin si-a alcatuit polemica sa impotriva luarii propriei vieti in contextul unei denuntari a pseudo-martiriului practicat de catre anumiti donatisti, ceea ce era, spunea el, o simpla forma de sinucidere. Din acest moment, teologii occidentali au descris tot mai mult sinuciderea ca pe o auto-crima, pana cand aceasta a inlocuit virtual \"hula impotriva Duhului Sfant\", devenind singurul pacat de neiertat.
Care sunt motivele teologice pentru reticenta Bisericii Ortodoxe fata de sinucidere ca optiune morala? Comentariile asupra problemei se concentreaza mai ales asupra a doua teme: creatia persoanelor umane dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu: \"Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul!\"( Facere 1, 26) si convingerea ca viata este un dar de la Dumnezeu, izvorand de la El si stand sub puterea Sa.
Ca dar, existenta umana presupune responsabilitatea \"chivernisirii\". Viata noastra nu ne apartine noua in primul rand, ci lui Dumnezeu, Creatorul nostru, Caruia si suntem chemati sa ne daruim ca o \"jertfa de lauda\". Deoarece El este Stapanul vietii si al mortii, al celor vii si al celor morti, aceasta daruire de sine trebuie sa fie intreaga, deplina, de la zamislire si pana la moarte.
Daca ii datoram lui Dumnezeu ca si Creator, atat viata cat si moartea, aceasta este cu atat mai adevarat cu cat El S-a jertfit ca Rascumparator. Darul pe care I-l putem face prin noi insine, este pur si simplu raspunsul nostru la darul Sau infinit mai mare, pe care l-am primit in persoana lui Iisus Hristos.
\"Ale Tale, dintru ale Tale\" ne implica intai pe noi, ca purtatori ai chipului divin si, abia dupa aceea, implica Sfintele Daruri; asa cum noi invocam Pogorarea Duhului Sfant intai asupra noastra si abia dupa aceea asupra painii si a vinului la dumnezeiasca Liturghie, pentru ca si noi si darurile euharistice sa ne putem preschimba in Trupul lui Hristos.
In acest fel, prima tinta, primul obiect al iubirii divine si al grijii acesteia, este persoana, inteleasa ca o entitate psihosomatica indivizibila, o fiinta al carei aspect material participa in mod decisiv la \"calea\" vindecarii, cea mantuitoare, \"calea\" sfintirii si a indumnezeirii. Deci, existenta noastra biologica serveste intr-un fel ca un \"tip\" al vietii in Imparatia lui Dumnezeu. Ea prefigureaza viata noastra vesnica, care pastreaza identitatea noastra somatica precum si pe cea spirituala: \"Se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc. Daca este trup firesc, este si trup duhovnicesc\"(I Corinteni 15, 44).
Distrugerea acelui intreg psihosomatic prin sinucidere e condamnata de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil si, implicit, de neiertat al revoltei impotriva lui Dumnezeu, ca si Creator si ca Rascumparator. A rupe sinele de Dumnezeu reprezinta \"o totala lipsa de credinta\" in providenta divina.
De cele mai multe ori sinuciderea e legata de anumite credinte religioase false, de superstitii, de anumite conceptii despre viata de dupa moarte. La cei vechi, uneori sinuciderea este legata de cult sau de obiceiul sotiilor, slujitorilor, de a se sinucide pe mormantul sotilor si al stapanilor.
Unele din popoarele vechi nu dadeau nici o importanta sinuciderii, caci se intrebau: de ce n-ar putea omul sa dispuna de viata sa cum vrea? Altii considerau sinuciderea ca un act de lasitate, altii dimpotriva, ca pe un act de curaj sau chiar o jertfa placuta zeilor.
Dupa credinta nipona, sinuciderea (harakiri) curata orice pata morala si asigura o inmormantare si amintiri rezonabile. Budismul admite, in unele imprejurari, sinuciderea; principial insa, califica pe sinucigas drept un om care in existente anterioare a savarsit pacate grele.
Islamismul condamna sinuciderea ca fiind potrivnica legilor lui Alah. La greci si la romani nu gasim o apreciere morala unitara asupra sinuciderii. De pilda, Pitagora si Socrate considera sinuciderea ca pe ceva demn, ca pe un act de credinta fata de zei.
In toate cazurile, sinuciderea e un pacat foarte greu deoarece daca alte pacate lasa totusi posibilitatea caintei si pocaintei, sinuciderea desfiinteaza pentru totdeauna orice posibilitate de convertire, de pocainta. Sinucigasul se arunca de bunavoie in suferinte vesnice. Biserica il socoteste pe acesta inchinat pierii vesnice, de aceea si lipsindu-l de rugaciunile ei. Se cunosc totusi unele cazuri in care rugaciunile pentru cei sinucisi aveau roade bune. Mai jos vom fi da si un caz privitor la aceasta.
Morala crestina nu aproba sinuciderea in nici o imprejurare si pentru nici un motiv. Porunca Decalogului e clara: \"Sa nu ucizi!\"; sinuciderea este ucidere clara din vointa proprie.
O porunca directa privind sinuciderea nu exista in Noul Testament, cu toate ca urmarile faptei lui Iuda constituie mai mult decat o porunca spre a nu o urma; dar aceasta porunca era prescrisa printr-o sentinta a legii morale naturale, a carei chintesenta e in Decalog. A-ti lua de buna voie si arbitrar viata e ceva demonic.
Sinuciderea este cel mai mare pacat pe care il poate face omul in aceasta lume, fiind pacat impotriva Duhului Sfant, de aceea Biserica ne invata: \"Cine se va sinucide de bunavoia lui, sa nu se ingroape crestineste cu preot si cu pomenire, iar de va fi ucis fara voia lui, sa i se faca inmormantare crestineasca\" (Pravila de la Govora pp. 101- 102).
\"Daca cineva s-a sinucis, fiind bolnav de minte, preotul sa cerceteze adevarul, si daca a fost bolnav, sa-l ingroape dupa randuiala, iar daca este indoiala, sa ceara sfatul episcopului. Cei ce s-au sinucis de bunavoie, sa nu se ingroape in cimitirul credinciosilor, ci departe, cu sinucigasii, cu ereticii si cu copiii nebotezati. (Pravila Bisericeasca, 1940, pp. 291- 292).
S-a zis ca Mantuitorul Insusi s-ar fi sinucis; si sunt apologeti ai sinuciderii care sustin ca sinuciderea isi are temei in Jertfa de pe cruce a Mantuitorului. Insa Hristos Se aduce jertfa pentru intregul neam omenesc. Mantuitorul a fost rastignit de oameni, nu S-a sinucis. Neamul omenesc, pacatele oamenilor L-au dus pe Hristos pe cruce.
El a mers la jertfa fiind ascultator pana la moarte si si-a dat viata ca pret de rascumparare pentru multi.
De asemenea, Apostolul Pavel l-a oprit pe temnicerul din Filipi ca sa-si ia viata: \"Si desteptandu-se temnicerul si vazand deschise usile temnitei, scotand sabia, voia sa se omoare, socotind ca cei inchisi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicand: Sa nu-ti faci nici un rau, ca toti suntem aici.\" (Fapte 16, 27- 28), iata o alta dovada scripturistica impotriva sinuciderii.
Vietile si mortile sfintilor mucenici poarta cu ele o vie apreciere a importantei situarii vietii si mortii in cautarea Imparatiei lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei orientari catre sfintenie, ceea ce azi trece drept sinucidere nu era pe deplin echivalent cu ceea ce inteleg prin sinucidere cei mai multi contemporani. Exista si acte in care ne putem intentiona moartea, dar care nu sunt sinucideri, intrucat tintesc spre viata vesnica prin evitarea unei anumite forme de amenintare duhovniceasca.
A fi crestini inseamna a ne imbraca in Hristos, nu doar in viata, ci si in moartea Sa in ascultarea pe cruce. Pentru a evita confuzia intre intelegerea morala crestina traditionala a crimei, a uciderii si sinuciderii cu cea contemporana, seculara, trebuie sa recunoastem supunerea smerita implicata in dobandirea sanatatii morale si duhovnicesti.
Il putem lua pe Avraam drept exemplu, acesta nefacandu-se partas la un proiect de ucidere, ci de jertfire a fiului sau Isaac. Intrucat Avraam s-a supus voii lui Dumnezeu, nu voii sale proprii, chiar si folosirea cuvantului \"ucidere\" in loc de \"sacrificiu\" poate crea o confuzie morala.
Trebuie sa facem distinctii similare intre uciderea de sine si jertfa de sine, mai ales cand ultima este un exemplu potrivit de daruire de sine, o jertfa adecvata a propriei vieti. Sa ne aducem aminte de Sfanta Mucenita Pelaghia, care s-a aruncat pe sine in prapastie, spre a nu fi batjocorita de catre soldati.
Descrierea ca sinucidere a mortii lui Hristos, a martiriului sfintilor sau a alegerii unora de a muri in loc sa-si piarda castitatea e eronata deoarece: implicarea in propria moarte este amestecata cu sinuciderea ca omorare de sine; termenul \"ucidere de sine\" umbreste ascultarea lui Iisus, a mucenicilor si a sfintilor in general, de voia Tatalui.
Ca exemple de viata si de moarte buna, sfintii traiesc si mor intr-un mod in care eutanasia si sinuciderea asistata de medic nu-si au locul. N-ar fi recurs niciodata la sinucidere si eutanasie pentru a evita suferinta. De la ei, din viata si moartea lor, invatam cum sa facem diferenta intre crima, sinucidere si un smerit sacrificiu de sine. Ni se ofera o cunoastere duhovniceasca experimentala a mersului si a progresului de la noi insine spre Dumnezeu, Care deschide o usa spre intelegerea motivului pentru care trebuie sa acceptam de buna voie suferinta.
Intelegerea contemporana seculara generala a sinuciderii este astfel radical diferita de cea a crestinului traditional. Crestinismul timpuriu n-a privit facilitarea intentionata a propriei morti drept o conditie suficienta pentru a socoti o moarte drept sinucidere.
Exista numeroase exemple de crestini care actioneaza in moduri in care spera sa-i duca la martiriu. Aceste tipuri de acte n-au fost considerate sinucigase intrucat urmaresc pastrarea sanatatii duhovnicesti. Sunt acte de iubire de Dumnezeu in deplinatatea Traditiei. Sinuciderea ca ucidere de sine include doar acele actiuni care duc intentionat la propria moarte si care nu sunt indreptate spre sfintenie, spre iubirea lui Dumnezeu.
Nedumeririle privind sinuciderea si moartea anumitor mucenici provin din confuziile dintre doua intelegeri profund divergente ale vietii morale. Avem mai intai viziunea terapeutica duhovniceste si liturgica a crestinismului primar, modelata si orientata de experientele sfintilor, si care nu este un sistem moral deductiv. Totusi aspectul crucial este limpede: sinuciderea e o forma de a intoarce spatele lui Dumnezeu, pe cand moartea unui sfant nu poate fi asa ceva.
Problema sinuciderii asistate de medic dezvaluie diferente fundamentale in intelegerea teologiei morale. Un gen de teologie incearca sa rationeze discursiv despre caracterul mortii bune. Incearca prin argumente sanatoase sa produca o morala sistematica pentru a aborda sinuciderea asistata de medic si eutanasia, si apoi sa-i convinga prin argumente logice pe credinciosi si pe necredinciosi deopotriva.
Prin contrast, un al doilea gen de teologie, teologia primelor secole, este un mod de a face experienta lui Dumnezeu. Hristos si sfintii dezvaluie in vietile si mortile lor o morala a vietii si a mortii inaccesibila doar printr-o argumentatie rationala. Ca morala a agoniei si mortii intemeiata pe smerita acceptare a rastignirii de catre Hristos, aceasta viata n-are loc pentru autoafirmarea unei sinucuderi asistate de medic sau eutanasii. In contrast, primul tip de teologie va fi obsedat de diviziuni pe masura ce se aleg diferite premise de baza pentru a asigura diferite concluzii privitoare la moralitatea sinuciderii.
Cei care spun ca sinuciderea este o dovada de curaj, sunt oameni nebuni, oameni rataciti in inima lor si intrati pe mana celui \"urator de oameni’, care se ascunde atat de bine in ei, incat aceia cred ca sunt liberi in actele lor. Curaj inseamna sa te lupti din toate puterile cu realitatea deosebit de impovaratoare din jur. De altfel, numai astfel se formeaza personalitatea omului.
Atunci cand nu este rezultatul unei boli psihice, sinuciderea este cea mai mare dovada de lasitate. Marile greutati si furtuni arata cine sunt marii oameni. Si sa nu uitam ca in mijlocul celei mai cumplite furtuni, capitan alaturi de noi in corabia vietii poate fi Atotputernicul Hristos. Cu un asemenea echipaj, nu vom ajunge niciodata la sinucidere.
Responsabilitatea Bisericii in astfel de cazuri, precum sinuciderea, este de a-l accepta atat pe cel decedat, cat si pe cei mai raniti de aceasta moarte tragica si sa ii daruiasca pe acestia milei iubitoare a lui Dumnezeu. Ingrijirea pastorala se va concentra asupra vindecarii celor ramasi fara persoana iubita, evitand orice judecare sau condamnare.
Doar Dumnezeu poate intelege factorii complecsi care determina sinuciderea, indiferent daca in aparenta aceasta este pentru noi \"rationala\" sau nu. Rolul nostru este sa lasam victima in grija milostiva a lui Dumnezeu, in timp ce suntem martorii adevarului ca iubirea mantuitoare a lui Hristos e mai puternica chiar decat moartea produsa prin sinucidere.
Biserica Ortodoxa si morala crestina, nu ingaduie sinuciderea in nici o imprejurare si pentru nici un motiv; deoarece este un pacat strigator la cer. Sinucigasul si-a pierdut credinta si nadejdea in Dumnezeu, a desconsiderat iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele, fiindca s-a gandit numai la viata pamanteasca, uitand de cea vesnica si de datoriile sale.
Viata pamanteasca e bunul principal ca premisa a tuturor bunurilor in aceasta viata. Viata in trup e premisa fie a vietii vesnice, fie a osandei vesnice.
Dreptul omului asupra vietii este acela de a o administra corect, de a o folosi pentru lucrarea cea buna. Sinuciderea violenteaza insusi bunul simt, impulsul firesc catre existenta care-l are fiecare om.
Ca sa fie vorba de sinucidere ca drept, ar insemna ca omul este proprietarul absolut al vietii sale, ceea ce este fals. Dezaprobarea fireasca si groaza provocata totdeauna de vederea unui sinucigas, ne arata clar ca sinuciderea e o crima impotriva firii.
Sfarsitul fiecaruia dintre noi vine atunci cand vrea Dumnezeu. Cei care au refuzat de bunavoie, in cursul vietii, sa \"moara pacatului\" si sa se predea lui Dumnezeu, vor muri spre vesnica lor moarte, iar ceilalti vor muri spre vesnica lor viata.
N-ai obosit sa faci copy / paste?! Ai putea sa te opresti, ca oricum, nu stiu cine are rabdare sa citeasca atata.