„Vindecătorii” României

Evz.ro încearcă astăzi să descopere începuturile carierei unei iluzii: aceea că te poţi vindeca ocolind medicina tradiţională şi îmbrăţişând formulele neconvenţionale propuse de veterinari sau de ingineri electronişti reconvertiţi în vraci. Credinţa iraţională în „vindecători” nu este o poveste cu dată recentă de fabricaţie. Ba din contră, epoca de glorie a curanţilor-minune a început în urmă cu decenii, atunci când România lui Ceauşescu avea nevoie de oameni excepţionali, de invenţii epocale şi de exemple personale de sacrificiu şi patriotism.

„Medicina” a fost poate capitolul cel mai afectat de măreţul plan al sistemului socialist. Iar „Flacăra” avanpostul din care s-au lansat sute de episoade ale unui serial „de aur” – „Inteligenţa românească în acţiune” – ce inventaria adesea leacuri fenomenale, descoperite de români obişnuiţi transformaţi peste noapte în vârfurile de lance ale bătăliei împotriva maladiilor incurabile.

Sună epocal şi trist în acelaşi timp. Răsfoind paginile – lucioase şi colorate în anii ’70, austere şi dezolante în anii ’80 – revistei „Flacăra”, reporterii evz.ro au descoperit rădăcinile unei lumi care continuă să facă prozeliţi, la două decenii de la Revoluţie.

Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara. A fost primul mare succes mediatic în epopeea „vindecătorilor”. Vasile Boici nu este însă o simplă „himeră” publicitară, medicamentul pe care el l-a inventat fiind produs, ce-i drept la cote marginale, şi astăzi. De la „Boicil” a început totul: credinţa că scapi de boli prin tratamente-minune, dar şi înclinaţia spre a căuta marginalul în medicină.

Citim din Flacăra, august 1975: „Convinsă că procedează la un act social important, revista noastră a subliniat succesele medicului timişorean Vasile Boici, a cărui descoperire, medicamentul Boicil forte, şi-a arătat încă din faza experimentării marile calităţi terapeutice în tratamentul bolilor reumatismale. Solicitările sosesc din toate colţurile lumii. În ziua intervenţiei noastre se prezentase la Timişoara pentru tratament un bolnav venit tocmai din Chicago, Statele Unite, 2236 Melrose Street, adus la centru de un reumatism cronic şi de renumele de care se bucură Boicilul în ţara sa. Gândit şi realizat la Timişoara de un medic român, produsul este tot mai solicitat pe piaţa internă şi externă, dar şi o dovadă de necontrazis a inteligenţei româneşti în acţiune, a capacităţilor şi inventivităţii oamenilor acestui pământ”. România devenise deja tărâmul făgăduinţei pentru suferinzii planetei.

„De la un asemenea om te aştepţi să te scape de durere”. Episoadele au început să curgă tot mai des la mijlocul anilor ’70. O lume medicală marginală se ridica încet încet împotriva autorităţii cu diplomă. Cele mai multe din cazurile inventariate patriotic de „Flacăra” vizau soluţii curative neomologate, validate doar de „vindecările miraculoase” ale unor presupuşi pacienţi.

Uneori, poveştile aveau dimensiuni cosmice: „Am văzut zilele trecute zeci şi sute de oameni suferinzi, venind cu speranţa de departe de tot să se vindece la doctorul Ioan Puşcaş. Oameni care, strângând din dinţi sau sprijinindu-şi pumnii în pântece, urlă durerea ulcerului care uneori îi mână zeci şi zeci de ani spre o licărire de speranţă”, descria liric Adrian Păunescu pe prima pagină a revistei pe care o coordona.

Şi continua: „În două săptămâni oameni cu suferinţe cumplite au încetat de a mai fi bolnavi. Veniseră zdrobiţi, cocoşaţi de durerile care îi săgetau şi au plecat după două săptămâni sănătoşi la locurile lor de muncă. Una dintre bolile veacului, ulcerul, şi-a găsit literalmente vindecarea fără operaţie, omul rămânând întreg şi devenind teafăr, într-un timp foarte scurt. Cuvintele noastre sunt insuficient de fierbinţi pentru a cuprinde acest adevăr emoţionant: un medic român a rezolvat în mare măsură problema cumplită, spinoasă, a ulcerului”.



Forrest Gump de România. Nicolae Constantinescu n-a avut parcursul obişnuit al unui doctor. A mers pe electronică, însă mintea i-a rămas mereu la medicină. Cu timpul, bărbatul a ajuns să creadă că poate rezolva problema la mijloc. Aşa că s-a pus pe inventat aparatură medicală. Sumarul ni-l face aceeaşi „Flacăra”: un „aparat pentru vindecarea unor boli şi reconfortarea organismului omenesc” şi o „instalaţie electrică de distrugere a tumorilor canceroase”, plus un „aparat pentru electropunctură”.

Nicolae Constantinescu nu s-a oprit însă aici. „După ani de căutări şi experienţe, după încercări făcute pe animale din bătătura proprie, a ajuns la echilibrarea unui Extract de plante pe care l-a numit Hemaconstan”. Extractul, susţinea autorul, putea acţiona în cazurile în care metodele convenţionale nu găseau remediul. Mai multe boli considerate incurabile cedau în faţa ofensivei unui medicament inventat de un electronist român.

Citim în presa comunistă şi ne minunăm: „Auraru Elena, bobinatoare pensionată pe caz de boală, mergea în două bastoane şi susţinută, diagnosticată cu tumefacţii articulare, gastrită cronică, sindrom nevrotic anxios, enurezis nocturn şi debilitate fizică. După un tratament cu decoct sub îndrumarea electronistului Nicolae Constantinescu, bolnava se prezintă total vindecată, mergând fără baston şi neînsoţită, fugind până la opt kilometri pe zi”.

Ţuica din spatele succesului. La finalul unui 1975 în care România începuse deja să simtă apăsarea ceauşismului târziu, un cercetător român „oferea” ştiinţelor medicale câteva descoperiri senzaţionale. Autorul? Nicolae Ştefan Chişiu, părintele unei substanţe capabile să înlocuiască serul imunologic. Pasiunea pentru imunologie a medicului veterinar avea rădăcini vechi, de aproape două decenii.

Iar „Flacăra” ni-l descria pe doctorul Chişiu ca pe un „original”: „Se prezintă în fiecare dimineaţă la ora 7 în laborator (unde animalele de experienţă îşi numără zilele) şi se reîntoarce acasă in jurul orei 20. Duminicile şi le petrece tot aici. Ajuns acasă, îşi refrişează mintea cu un pahar de ţuică dreasă cu sifon, apoi îşi continuă de unul singur studiile. Cu acest mod de viaţă a ajuns la câteva descoperiri mondiale”.

Ajutat doar de familie şi de CAP-ul Livada Măgurii, care îi pusese la dispoziţie un „lot experimental”, doctorul Chişiu demonstra lumii întregi „un emoţionant exemplu de tenacitate şi dăruire care ne obligă să reevaluăm forţa pasiunii, dragostea neţărmuită pentru patrie şi pentru meseria aleasă”.

August 1968, „his finest hour”. Când Telefos, regele Midiei, a fost rănit de Ulise, el a fost sfătuit de Ahile să-şi pună pe rană pilitură de fier din vârful suliţei care l-a lovit. Şi omul s-a făcut sănătos”. Aşa începe povestea romanţată a autovaccinului total celulomicrobian dezintegrat inventat de Constantin Băcanu, doctorul care recoltează substanţe din corpul bolnavului, le bombardează cu ultrasunete şi le inactivează prin căldură, pentru a le reintroduce apoi în corpul pacientului.

În august 1968, Nicolae Ceauşescu n-a fost singurul inovator în România. Constantin Băcanu obţinea tot atunci primul succes de răsunet: o pacientă cu paradentoză acută era complet vindecată după un tratament de 8 luni cu autovaccin total. Cel puţin aşa susţinea „Flacăra”. Chiar Ludovic Spiess, afectat de o faringită rebelă, a apelat la tratamentul-minune. Aflăm, citind presa vremii, că la câteva zile după administrarea autovaccinului, infecţia tenorului a dispărut definitiv.

Succes după succes, s-ar zice. Şi totuşi, câţiva ani mai târziu, în 1980, îl găsim pe Băcanu tratând necuvântătoare: „apreciindu-se oportună intervenţia în condiţiile în care o parte din animalele tinere prezintă deficienţe imunitare, Ministerul Agriculturii a înfiinţat prima staţie pilot de producere a autovaccinului”.

IERI
„Flacăra” speranţelor şi a dramelor

> iunie 1973 – „Sute de pacienţi condamnaţi de maladii incurabile declară un lucru uimitor: „Traian Crăciun m-a făcut complet sănătos”. O terapeutică milenară şi un strălucit practician român”.

> ianuarie 1979 – „Electronistul Virgil Bărbulescu inventează aparatul pentru stimularea electrică a oaselor fracturate, capabil să reproducă sistemul biocibernetic de autoreglare a proceselor de osteogeneză şi să înlocuiască funcţiile deteriorate ale oaselor fracturate”.

> decembrie 1979 – Mihai Leontopol descoperă un preparat, „L”, util în combaterea cancerului. „Articolul despre realizările doctorului Leontopol au aprins speranţa în inimile noastre, în inimile a sute şi mii de suferinzi de cancer”, stă scris într-o „scrisoare dramatică adresată de 21 de persoane revistei Flacăra”. Lui Leontopol i se pun beţe în roate chiar de către Ministerul Sănătăţii, tuna publicaţia lui Adrian Păunescu.

> aprilie 1980 – Tamara Păunescu propune apifitoterapia, oferind propriul exemplu: „Alunecând pe gheaţă în această iarnă, am simţit o durere vie în piciorul accidentat. Călcând tot mai greu, m-am adresat profesorului Baciu, care mi-a făcut o radiografie, constatând o redeschidere a fracturii şi sugerându-mi imobilizarea în ghips. Având mult de lucru la institut, am refuzat şi m-am tratat singură, prin apifitoterapie, timp de 10 zile”.

ASTĂZI
Urina, „elixirul vieţii”

Constantin Mudava este probabil cel mai cunoscut „vindecător” apărut în România după căderea dictaturii. Absolvent de fizică reconvertit de „capacităţile paranormale” în medic-minune, Mudava se trasformase la mijlocul anilor ’90 într-un fel de „profet” al neamului, a cărui menire era să conducă tara, dar mai ales s-o „încarce”. Procentul infim obţinut la scrutinul prezidenţial din 1996 la care a participat l-a convins pe „vindecător” că este cazul să se retragă din viaţa publică.

Mudava nu este însă singur. E de-ajuns o simplă căutare pe internet pentru a descoperi nume, promisiuni şi minuni. Locuri în care urina este „elixirul vieţii”, tăierea sub limbă recomandată în bolile de ficat, leacurile se transformă în tratamente şi tot felul de dispozitive ciudate sunt vândute pe post de soluţii medicale valide. Valeriu Popa, Constantin Cojocaru, Iulică Voinea sau Iulian Urziceanu duc mai departe tradiţia „vindecatorilor”.

“Rog poporul român să stea cu mâinile şi picioarele depărtate ca să-l pătrund cu energia mea”, sloganul electoral al „vindecătorului” Constantin Mudava, bioterapeut român candidat la prezidenţialele din 1996

CU „VINDECĂTORII” LA PSIHOLOG
„Medicul tratează, vindecătorul mântuie”

Fascinaţia exercitată de „vindecători” este ca o mască cu o mie de feţe. Mobilurile interioare care ne împing să apelăm la tratamentele neconvenţionale rămân încă subiecte de speculaţie, la limita logicii şi a raţionalului. Cum au ajuns „vindecătorii” să submineze autoritatea medicală clasică? Evz.ro a stat de vorbă cu psihologul Cătălina Alexandru pentru a afla ce anume îi determină pe bolnavi să se arunce în braţele lor.

Specialistul crede ca vorbim în primul rând de o credinţă iraţională ce rezidă în subconştientul fiecăruia: „Întâlnim situaţii în care oamenii apelează la „vindecători” din simplul motiv că aceştia ar avea puterea, forţa, energia ori capacitatea de a vindeca o afecţiune fizică, de cele mai multe ori aflată într-un stadiu avansat”. Cu alte cuvinte, atunci când metodele curative clasice nu-ţi mai pot oferi soluţii, psihicul acţionează ca o „plasă de iluzii”: „În fiecare dintre noi se află credinţa şi speranţa că, aşa cum a fost bine şi până în momentul apariţiei afecţiunii, lucrurile vor putea decurge firesc şi de acum încolo, cu ajutorul lui Dumnezeu ori apelând la mijloace naturiste”.

Cătălina indică trei motive principale pentru care „vindecătorii” câştigă minţile şi inimile persoanelor aflate în situaţii medicale limită. Înainte de toate stă „speranţa că aceşti vindecători au puterea de a face imposibilul. Acolo unde medicina îşi dovedeşte limitele, neconvenţionalul joacă rolul salvatorului. Nimic nu e limitat în puterea de a face bine a acestor curanţi. Până la urmă, ei sunt „înzestraţi”. Logica e cât se poate de simplă: în timp ce medicul tratează, vindecătorul mântuie”.

Pe de altă parte, nu doar lipsa de soluţii medicale împinge un potenţial pacient să apeleze la metode neconvenţionale. „Teama de o intervenţie medicală directă, derivată din frica de a pierde echilibrul iniţial al organismului, este un motiv suficient pentru ca unii să apeleze la „vindecători”. Medicina e invazivă, spitalele îţi trezesc frică, procesul curativ în sine nu e deloc confortabil”, explică psihologul.

În fine, un al treilea motiv care ar putea explica succesul „vindecătorilor” este însăşi incapacitatea bolnavilor de a accepta verdicte medicale negative. „Uneori negarea stadiului avansat în care se află afecţiunea, din teama de a privi realitatea aşa cum este ea de fapt, se poate constitui într-un motor puternic al factorului iraţional. Nu se spune că speranţa moare ultima?”, încheie retoric Cătălina.