VLAD STOICESCU: Mircea Geoană, un anticomunist cu faţă umană

România recentă a domnilor Mircea Geoană, Crin Antonescu, Klaus Johannis şi Gheorghe Ciuhandu e cusută, precum uniforma copilăriei mele, din cel mai prost şi incomod material posibil. Corneliu Coposu dându-şi mâna, peste timp, cu Ion Iliescu, o reconciliere volens nolens a social- democraţiei dâmboviţene cu propriul trecut, plus această frază atent concepută „înainte să condamni, trebuie să ierţi” - toate au făcut parte din arsenalul simbolic cu care candidatul Geoană a încercat ieri să stimuleze apetitul electoral al votanţilor liberali.

Cine a urmărit imaginile de la Timişoara a putut vedea cum, la două decenii distanţă de la momentul în care Ion Iliescu preda lecţia confiscării unei revoluţii, patru bărbaţi reiau metoda didactică, sechestrând o memorie, o tranziţie şi câţiva litri de sânge.

În decembrie 1989, primii români care au ieşit în stradă pentru a striga împotriva dictaturii aveau ceva mai mulţi ani decât mine şi îmbrăcaseră tot felul de uniforme incomode.

În zilele acelea, când Timişoara a dat în clocot, hainele cenuşii ale protestului lor s-au umplut de sânge. Peste uitare, peste frică, peste indiferenţă. Două decenii mai târziu, rana e încă deschisă.

Chirurgia politică a postcomunismului a eşuat, parcă premeditat, să închidă bolnavul. Uriaşa maşină de spălat creiere, destine şi biografii pusă pe picioare la Bucureşti după 1989 a reuşit totul minus ceva: să cureţe sângele de pe hainele cenuşii ale tinerilor Timişoarei.

În decembrie 2009, nu-mi mai rămâne decât să îi întreb pe domnii Geoană, Antonescu, Johannis şi Ciuhandu: tovarăşi, înainte să iertăm, n-ar trebui să ştim pe cine?