Editura Evenimentul si Capital

DICTATURA CULTURII. Un film ignorat

Autor: | | 3 Comentarii | 580 Vizualizari

Precizez de la bun început că aceste rânduri nu se vor a fi o cronică târzie la filmul în cauză, ci se referă la o experienţă - de data asta - atât interioară cât şi exterioară, finalizată cu o dilemă „extra- filmică”.

Acestea fiind spuse, mă reîntorc la TIFFamintirile mele şi revăd seara premierei româneşti a filmului „Portretul luptatorului la tinerete”. Acest lung metraj de debut al lui Constantin Popescu avea deja o mică istorie a sa: fusese proiectat până atunci doar la Festivalul de la Berlin, unde a fost admirat şi apreciat de către spectatori şi juriu, pe de-o parte, şi contestat de către apărătorii memoriei Holocaustului, pe de altă parte.

Dar mai interesant decât ce s-a petrecut la Berlin, mi se pare ceea ce s-a petrecut la Cluj, înainte şi după prima şi singura proiecţie.

Mai exact, în zilele dinainte de proiecţie nu s-a petrecut nimic, adică nu s-a pomenit de acest film la nici o întâlnire cu presa şi spectatorii. Doar înainte să înceapă filmul, regizorul a spus câteva vorbe în ideea ca „poate nu toţi spectatorii vor avea răbdare să stea până la sfârşit, filmul fiind destul de lung”(citat), după care s-a retras tăcut. S-au stins luminile, a început filmul.

 În faţa ochilor au început să prindă viaţă oameni şi fapte despre care cinzeci de ani (şi încă douazeci și cinci după aceea) nu s-a ştiut şi nu s-a vorbit nimic sau aproape nimic. Povestea filmului, al cărui scenariu se bazează pe memoriile unicului supravieţuitor al acelor timpuri – Ion Gavrilă Ogoranu- se concentrează pe ultima perioadă a luptei de rezistenţă armată anti-comunistă din munţi, dusă de mai multe grupuri de tineri români, mulţi dintre ei încă studenți și elevi. Toti aceştia credeau în continuare cu tărie în salvarea ţarii de sub ocupaţia comunisto-sovietică cu ajutorul lui Dumnezeu şi al americanilor.

Personajele filmului îşi poartă crucea, îndreptându-se inexorabil și cu bună ştiinţă, spre moarte.

Golgota lor, odată începută trebuie parcursă până la capăt. Pe rând, vânători şi vânaţi, ajutaţi şi trădaţi, hăituiţi şi înfometaţi, deşi văd cum cercul se strânge în jurul lor, preferă să moară până la ultimul decât să renunţe la crezul avut şi să se predea. „Portretul” la care se referă titlul nu este cel al unui anume luptător, chiar dacă numele protagonistului sau ale celorlalte personaje sunt reale. El este portretul generic al unui tip de oameni şi al unei stări de spirit care au dispărut atunci, o dată cu ei, pentru totdeauna.

Regizorul Constantin Popescu şi directorul său de imagine, Liviu Marghidan, se mişcă lejer printre tehnicile documentarului şi ale filmului de acţiune pur şi dur, dovedind o grijă permanentă, aproape maniacală, pentru detaliul realist. Deşi ritmul este mai degrabă lent, spectatorul este în continuu ţinut în priză. Un casting inteligent şi experienţa lucrului cu actori cvasi-necunoscuți îşi produc efectul : evitând clişeele, reuşesc să „impersoneze” cu discreţie oameni reali şi nu eroi ideali(zaţi). Irealitatea lor provine doar din faptul că astfel de caractere, gata de sacrificiu pentru o idee asumată în totalitate, au dispărut cu totul în ziua de azi şi-ţi vine greu să crezi că au existat vreodată. E posibil ca aparatul de filmat cu care luptătorii se filmează, mai în glumă, mai în serios, pe rând, în puţinele clipe de răgaz să fie mai mult decât o soluţie filmică, ci şi o „ars poetica” a regizorului. Acest film în film, această cameră care înregistrează şi conservă imaginea tinerilor dincolo de moarte este o trimitere indirectă la miza (admirabilă) a filmului: aceea de a reda şi păstra memoria pierdută a propriului trecut.

Cele mai mult de două ore şi jumătate de film au trecut pe nesimţite, fără ca cineva să simtă nevoia să iasă din sală. Până să înceapă să curgă genericul, lumea a început să aplaude. Și s-a aplaudat non stop minute în şir.

Cu toate acestea, nici o cronică de întâmpinare, nici un comentariu n-a însoțit acest film nici atunci și nici în scurta lui trecere prin sălile de cinema. Deşi, dacă mă gândesc bine, nu cred că este important. Poate doar nedrept. Prin urmare, voi spune şi eu, precum Wim Wenders : „Nu prea mă interesează ce trebuie să cred despre film, ci, mai degrabă, ce experimentez odată cu filmul”

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.

Între 1 august și 1 septembrie, Sever Voinescu, autorul rubricii Dictatura Culturii va fi în vacanță. Vă invităm ca, în lipsa lui, să o scrieți dumneavoastră. Povestiți celorlalți cititori EVZ experiențele dumneavoastră culturale! Sever Voinescu așteaptă de la dumneavoastră articole pe teme culturale la adresa „dictaturaculturiievz@yahoo.ro” și promite că, pe cele mai interesante, le va recomanda pentru publicare în rubrica sa pe parcursul lunii august. Textele să nu fie mai lungi de 4.000 de semne, cu spații incluse.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
Nume: Prenume: Varsta: Email: Localitate: Judet: Telefon:


Sex: M / F




FACEBOOK
evz.ro