„Dincolo de calea ferată” – un film pentru care tremur

Sever Voinescu
Autor: | | 5 Comentarii | 2492 Vizualizari

Ceea ce contează cu adevărat într-o operă de artă nu se vede cînd o privim şi nu se aude cînd o ascultăm.

 Într-un titlu de carte, H.R.Patapievici ne avertiza că partea nevăzută decide totul, în general. Poate că sînt motive să ne îndoim cînd vine vorba despre viaţa de zi cu zi, dar în artă, e sigur aşa. Calitatea artei este decisă de partea nevăzută a operei. Este ceva cu mult mai mult decît subînţelesul, ceva mult mai puternic decît aluzia şi mult mai trainic decît sugestia; acolo, în nevăzut, zace adevărul artei. Filmul, dacă este o artă în sine, ceea ce cred că este încă de dezbătut, are misiunea cea mai grea tocmai din acest motiv. Mijloacele filmului sînt suma tuturor elementelor evidenţei: se vede şi se aude, e cu vorbe, cu oameni vii, cu zgomote şi culori care se mişcă, este, de cele mai multe ori, filmat în locuri perfect recognoscibile. Concreteţea filmului este, oricum, copleşitoare, iar faptul că naturaleţea este valoarea fundamentală a jocului actoricesc dintotdeauna, adaugă dificultăţi spectatorului în drumul lui spre adevărul nerostit. Cît de evident trebuie să fie ascunsul de sub toate aceste viguroase elemente ale realului pentru ca filmul să poată aspira la statutul de artă? Marea problemă a filmului este că îi este foarte uşor, prea uşor, să fie perfect real. Cum scapă filmul de tirania realităţii şi livrează sensuri, adevăruri dintre cele mari, imposibil ori foarte greu de rostit? Măiestria celor care fac filme bune se aseamănă cu aceea a unui meşteşugar titanic care s-ar apuca să construiască un munte cît Himalaya  şi pune în miezul lui o inimă omenească palpitînd, astfel încît turiştii care urcă pe munte, văd peisaje magnifice, dar simt la fiecare pas vibraţia inimii interioare a muntelui şi, fără să ştie de ce, îi cuprinde încîntarea. Un realizator de film autentic este exact acela care foloseşte toate mijloacele realiste ale filmului împotriva realismului lor. Cînd ies de la un film care a spus mult mai mult decît au vorbit actorii şi a arătat mult mai mult decît s-a văzut, simt că am văzut un film de artă. Asta am simţit cînd am ieşit de la „Dincolo de calea ferată”, cel mai recent film al lui Cătălin Mitulescu.

Pe mai toate site-urile, filmul apare prezentat, într-un sinopsis plauzibil, cam aşa: „Adrian se întoarce din Italia după o absență de un an și își găseşte soţia total schimbată. Cei doi petrec o noapte în care încearcă să se regăsească. Distanța a creat neîncredere şi confuzie între ei, însă Radu speră la posibilitatea unui nou început. Muzica răsună dincolo de calea ferată, iar toți prietenii petrec la nunta din cartier. Nicicând noaptea nu a fost atât de lungă.” Sigur că, în mare, despre asta este vorba în “Dincolo de calea ferată”. Este, la nivelul evidenţei, povestea unei regăsiri incerte, a acelui gen de întoarcere care provoacă viitorul:  ce vom face de-acum înainte? Doar că filmul se deschide, subtil şi sensibil, pe multe alte paliere. Problema cuplului, în care ea a greşit pentru că el a greşit, desi greşeala ei nu se explică pe de-a întregul prin greşeala lui, se proiectează pe un fundal social aparte – lumea de dincolo de calea ferată are autonomia ei. Cuceritoare la noul film al lui Mitulescu este simplitatea cu care povesteşte ceva, în fond, destul de complicat. Impresionează siguranţa cu care Mitulescu ţine lucrurile la nivelul lor cel mai simplu, pentru a face loc părţii nevăzute şi nerostite. Inima poveştii se simte fără bruiaj de la început la sfîrşit, iar sensul întregului se relevează la sfîrşit, cînd vine, tot simplă, soluţia la întrebarea stîrnită de regăsire.

Îmi place mult respectul pe care Cătălin Mitulescu îl arată personajelor sale. Ca să le credem noi, spectatorii, personajele nu se cer neapărat crezute de autorul lor (aşa cum zic unii) sau iubite de acesta (cum zic alţii). Ele trebuiesc respectate. Aş zice “doar respectate”, dacă “doar” nu ar avea şi sensul diminuării – respectul este mult mai dificil şi net superior credibilizării ori iubirii, în acest caz.  Pentru cei mai mulţi regizori, personajele sînt un fel de cobai al propriilor lor idei despre om, lume şi artă, un fel de bancuri de încercare al propriului ego exacerbat. Mitulescu, însă, se ascunde cu impresionantă timiditate după personajele sale şi le învesteşte, astfel, cu o autenticitate diafană, făcîndu-le nu doar verosimile, ci mai ales adecvate. Iarăşi, subliniez că adecvarea personajelor la poveste este extrem de dificil de realizat, este semnul unui creator de superior rafinament, cere o ureche absolută de acordeur.  Actorii principali, adică Alexandru Potocean (Adrian) şi Ada Condeescu (Monica) joacă într-o armonie fără greş, semn că bagheta lui Mitulescu s-a mişcat inspirat şi sigur. Intensitatea şi deruta Monicăi este recepţionată şi convertită în iubire constantă, încăpăţînată, de liniştea interioară a lui Adrian. Iar reperul este copilul lor, care este aproape tot timpul adormit şi care, aducînd linştea somnului de copil între părinţi, îi salvează, de fapt.  Şi Adrian şi Monica vin din lumea de dincolo de calea ferată. Cătălin Mitulescu explorează mahalaua bucureşteană de acum şi ne arată o lume complet diferită de viziunea kusturiţiană sau de mizerabilismul primilor ani de după 1989. Mahalaua bucureşteană s-a schimbat mult, iar mahalagii nu mai sînt deloc ce au fost odată. Nu ştiu vreun alt film românesc care să descrie cu atîta blîndeţe, înţelegere şi afecţiune această lume.  Filmul lui Mitulescu este, de fapt, un film de o intimitate radicală. Acesta este şi marea lui calitate, dar şi marele lui risc. Este foarte posibil ca spectatorul român să nu mai aibă enzimele sufleteşti să metabolizeze aşa ceva. Îmi place atît de mult “Dincolo de calea ferată”, încît tremur pentru soarta sa.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro
loading...