Remy de Gourmont (1858 – 1915) este unul dintre puținii critici literari care au propus nu doar judecăți literare, ci și adevărate metode de gîndire. Fără să spun vorbe mari, pentru aceia dintre noi care cred că gîndirea e viață și viața e gîndire, textele lui de Gourmont sînt chiar metode de trăire.
Remy de Gourmont credea că adevărul e relativ și că singurul punct de vedere legitim din care se poate privi o operă literară este cel estetic. Prefera, însă, nu o estetică hedonistă, ci una satisfăcătoare pentru inteligență. Dintre români, cred că E. Lovinescu și, mai ales, P. Zarifopol ar putea fi socotiți apropiați ca opțiuni de Remy de Gourmont. Poate că boală lui de piele, care l-a condamnat la recluziune pe perioade lungi din viață, explică acest pariu total al lui Remy de Gourmont pe deliciul inteligenței în dauna senzorialului. Cunoscut, mai ales, ca ”propagandist” al simbolismului și ”descifrator” al lui Mallarmé, Remy de Gourmont merită citit indiferent dacă iubim ori nu poezia în general, ori poezia de acest tip, în special. Eseurile sale briante sînt proaspete și azi. Concluzie: pariul pe inteligență asigură perenitatea.
Dintre aceste eseuri, probabil că cel mai cunoscut este ”Disocierea ideilor”, din volumul ”Cultura ideilor”, apărut în 1900. În România, mai aproape de noi, eseul acesta și altele au apărut în 1975, sub cel mai banal titlu cu putință, ”Eseuri”, traduse și prefațate de Al. George. Eseul ”Disocierea ideilor” începe așa: ”Există două feluri de a gîndi: a accepta ideile și asociațiile de idei așa cum se află ele în uz, sau a încerca noi înșine o serie de asociații și, ceea ce e și mai rar, o serie de disociații originale de idei. Inteligența capabilă de astfel de eforturi este, mai mult sau mai puțin, adică după gradul, abundența și varietatea celorlalte daruri ale sale, o inteligență creatoare.” Mai departe, autorul spune că asociațiile de idei se alcătuiesc misterios și sînt, unele dintre ele, uimitor de trainice. Așa se face că apar spații de cunoaștere zise ”locuri comune” și ”clișee”. Deși aceste noțiuni sînt folosite sinonim adesea, în realitate ele desemnează realități diferite: locul comun se referă la idei, clișeul se referă la cunvinte. ”Cele mai multe adevăruri care circulă prin lume sînt locuri comune”, zice de Gourmont și continuă: ”Omul, în ciuda tendinței sale spre minciună, are un mare respect pentru ceea ce el numește adevăr, și aceasta pentru că adevărul constitutie toiagul său de drum pe căile vieții, iar locurile comune sînt pîinea pe care o poartă în desagă și vinul pe care și-l duce în ploscă. Lipsiți de adevărul locurilor comune, oamenii s-ar afla fără apărare, fără sprijin, fără hrană. Ei au într-o asemenea mpsură nevoie de adevăruri, încît ajung să adopte altele noi, fără a abandona pe cele vechi; creierul omului civilizat este un muzeu de adevăruri contradictorii.”. Asta, însă, nu ne crează nici un fel de problemă – trăim bine așa. Locul comun există pentru a exprima un adevăr care, ne spune autorul, este întotdeauna suma a doi factori: un fapt și o abstracție. Ei bine, locul comun este adevărul nedisociat, iar de Gourmont ne îndeamnă să fim creativi tocmai disociind faptul de abstracție în locurile comune și reasociindu-le altfel, eventual. ”Din resturile unui adevăr putem realiza un alt adevăr, perfect contrariu, operație care n-ar fi decît un joc, excelent totuși, ca toate exercițiile care mlădiază inteligență și o îndreaptă spre acea stare de noblețe distantă la care ea trebuie să aspire”. Dar dacă nu de jocuri avem noi nevoie, ci de noi adevăruri, cum distingem între acele locuri comune ce trebuie disociate și acelea care exprimă, totuși, adevăruri utile în continuare? ”Un adevăr încetează de a mai exista atunci cînd se constată că raporturile care leagă elementele lui sînt raporturi de obișnuință, nu de necesitate...” Obișnuința, însă, leagă lucrurile pe lumea asta mai tare decît necesitatea. Și tot blestemata asta de obișnuință, care împiedică oamenii să exerseze mai des disocierea, îi împiedică și să facă noi asocieri. De Gourmont, de pildă, este exasperat de asocierea greu disociabilă între instrucție și inteligență, dar și de îndărătnicia cu care oamenii nu vor să asocieze moartea cu neantul.
În fine, vă recomand să (re)citiți eseul și vă garantez că veți găsi în el mare folos. Nu de alta, dar am impresia că după atîta îndemn la unire, a venit și în România vremea disocierilor. Ceea ce nu e deloc același lucru cu discordia.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
