Ai crede că în cei 15 ani petrecuți pe salvare, doctorița Viorica Nicolae și asistenta Angelica Bondoc le-au văzut și le-au pățit pe toate. Spun, însă, că nici anii de experiență, nici școlile medicale sau trainingurile de specialitate nu le-ar fi putut pregăti perfect pentru tragedia de la Colectiv. O noapte pe care nu și-o vor putea șterge din minte, până la moarte

În fatidica noapte de 30 octombrie 2015, dr. Viorica Nicolae abia ieșise din apartamentul unui pacient care nu avea nevoie să fie transportat la spital. „Eram în Șoseaua Pantelimon când am auzit primul nostru coleg (dr. Radu Coltoș, primul care a ajuns la fața locului, n.r.) cerând ajutor. Că este un incendiu de proporții mari la Clubul Colectiv. Doar ce ieșisem de la un alt caz, am auzit prin stație și am cerut permisiunea dispeceratului să ne îndreptăm și noi într-acolo. Am ajuns repede, fiind noapte”, povestește doctorița.

„Eu eram în sectorul 4, pe strada Frumușani, în casa unui pacient. Am auzit pe stație ce se întâmplă, i-am spus pacientului, care nu era grav și nu dorea să meargă la spital, să ne lase să ne eliberăm. Am anunțat dispeceratul, am plecat și am ajuns foarte repede la Colectiv. N-am făcut nici 6 minute”, o completează asistenta Angelica Bondoc.

„Nu știai la care să te uiți prima dată”

Echipajul de pe ambulanța antișoc (C2), condus de doctoriță, a ajuns al treilea la fața locului, iar cel condus de asistentă (ambulanță tip B2), al patrulea. Pentru ambele femei, primele momente, când au coborât din ambulanțe și au dat piept cu realitatea, au fost devastatoare.

„Din club ieșeau grupuri, grupuri, și toată lumea țipa. De durere, de disperare. Toată lumea trăgea de tine, efectiv. La început, nimeni nu și-a putut da seama de măsura tragediei, ca număr de victime. Pentru că nu mai puteam să intrăm înauntru, iar ei ieșeau în continuu, unii fumegând. Nu știai ce să faci mai întâi. Încercai să-i ajuți pe toți, dar era atât de mare numărul lor încât nu puteai să-ți dai seama la care să te uiți primul”, spune Viorica Nicolae.

„Mă rog să nu mai văd vreodată așa ceva. Am văzut fel și fel de accidente, fel și fel de politraumatisme, decedați, victime multiple, dar așa ceva... niciodată”, explică și Angelica Bondoc.

Și ți se pune un nod în gât când îi dai seama că, în câteva secunde, privind doar în lumina reflectoarelor de pe ambulanțe, aceste două femei au fost nevoite să decidă pe cine ajută mai întâi.

„Trebuie să hotărâști la care te uiți primul”

„Una e când vin la tine oamenii, pe rând, și alta e când îți apar în față zece persoane și nu știi la care să te uiți prima dată. Mai ales când, ca medic, îți dai seama că aproape toți erau (cu răni, n.r.) de aceeași gravitate. Dar tu trebuia să hotărăști la cine te duci prima dată”, confirmă doctorița, ducându-și privirea în sus, doar-doar își va putea opri lacrimile. Când o întrebi ce ar schimba dacă ar putea da timpul înapoi, spune că la fel ar proceda și că atunci, la Colectiv, a avut dovada supremă că există omenie. Nu uită să amintească de cadrele medicale de la Spitalul Bucur care au sărit primele să ajute, deși nu aveau specializare de urgență, dar nici de locatarii din zonă care le-au adus sticle cu apă ca să spele răniții, „oameni care și-au adus păturile din casă ca să ajute. Există omenie, asta e partea bună. Acolo, oamenii s-au ajutat, om pe om. Noi, chiar dacă am fost o mână de profesioniști, am încercat acolo, cu ce am avut, cât s-a putut, am încercat să face ceva. Nu am fost indiferenți. (...) Nu s-a putut face mai mult!”

„Chiar am colaborat foarte bine, dată fiind situația. Toți, oamenii de la Bucur, colegii de SMURD, poliția, jandarmeria, oamenii de pe stradă. Nu s-a ținut cont de nimic, de vârstă, sex, etnie”, spune, ferm, și asistenta.

Atunci când le întrebi ce s-a schimbat de atunci, amandouă spun că celebrul Plan Roșu a fost actualizat și că se fac mai multe traininguri. Cât despre ce au nevoie... „sperăm să ne crească și salariile, poate așa or să se angajeze și alții la Ambulanță. Pentru că e greu să faci 1.300 de cazuri în 24 de ore doar cu 60 de echipaje”, spune doctorița Nicolae.

As. Angelica Bondoc: „Trebuia să fi u și eu, în club. Am avut viață!”

Din ceea ce-mi spunea Angelica Bondoc, o expresie scăpată din întâmplare mă înfioară. „Trebuia să fiu și eu, în noaptea aceea, la Colectiv”. Mă uita la ea u ochii măriți și încerc să aflu mai mult. „Da, cu o seară înainte mă sunase un amic care insista să ieșim în grup . Îmi spunea „hai, măi, că dacă ne place muzica stăm și ne distrăm, dacă nu plecăm toți în altă parte”. I-am spus că sunt de serviciu și nu fac schimb, nici nu prea aveam chef, sincer, să ies. Cred că am avut viață”. „Mi-e greu să vă întreb, dar prieteni de-ai dumneavoastră au murit, la Colectiv?”, îi spun, cu o oarecare ezitare. „Unii da, alții nu”, îmi răspunde cu glas șoptit, și își întoarce capul ca să nu văd că în ochi are lacrimi și că nu vrea să spună mai mult.

„Nu puteam aștepta montarea corturilor”

Ambele și-au dus pacienții la Spitalul Bagdasar Arseni. Doctorița Nicolae a transportat trei, iar asistenta Bondoc - doi, deși ambulanțele pe care lucrează pot duce doar câte unul. E momentul în care le întreb dacă montarea acelor corturi prevăzute în Planul Roșu ar fi dus la salvarea mai multor vieți. „Nici vorbă! Nu putem aștepta montarea corturilor. Un cort nu se montează în două secunde, uitându-te la lună! Acolo a fost o tragedie, un dezastru, nu era timp să montăm, nu mai era timp nici să vorbim între noi! Pacienții trebuiau stabilizați și duși urgent la spital!”, spune asistenta. „Era foarte important să se ajungă într-un spital unde puteau să se ocupe două persoane de un pacient și nu o persoană la 10 pacienți. Una e ca un rănit să fie văzut de un asistent, și alta e să fie văzut de o echipă, pentru că într-un spital sunt 40-60 de cadre medicale într-o tură chiar și de noapte”, completează doctorița Nicolae.

„E ca la război. Nimeni nu poate anticipa așa ceva”

EVZ: Unde a fost, de fapt, problema în noaptea aceea? În partea de gestionare a resurselor?

- Dr. Viorica Nicolae: Nimeni nu este pregătit pentru o astfel de situație!

FOTO;Dr. Viorica Nicolae

- EVZ: Știu că s-au mai făcut simulări, dar au fost suficiente?

- Dr. Viorica Nicolae: Una este simularea și alta să vezi omul fumegând. Nicio simulare nu te pregătește pentru așa ceva. Una este să faci practică pe manechine și alta să vină omul și să se agațe de haina ta. Și să iasă fum din el. Să tai pungile de ser să-l stingi. Este cu totul altul impactul omenesc!

- As. Angelica Bucur: Înțelegeți că și noi suntem oameni!

„Când vine un om și se agață de tine....”

- Dr. Viorica Nicolae: După nenorocirea aceasta am avut o imagine mult timp în ochi. Eram în genunchi, pe stradă, și resuscitam un tânăr care era din formație (Goodbye to Gravity, trupa care a concertat în acea noapte, n.r.), soția lui era lângă noi. Exact lângă mine a mai căzut un tânăr. Era, de fapt, un copil. La care a intervenit un coleg deal meu să-l resusciteze. E ca la război. Nimeni nu cred că este pregătit pentru un război. Nu cred că există în toată lumea asta cineva care să fie. Da, ne pregătim, facem tot felul de simulări, tactici, dispoziții, hârtii. Dar una este când ni se întâmplă și alta e când te pregătești. Oricât am fi fost noi pregătiți, în momentul când vine un om și se agață de tine și îi iese fum din haine, din păr, nu poți să rămâi impasibil. Am comunicat cu disperceratul...

- As. Angelica Bondoc: În momente tensionate, respetam instinctiv procedurile...

- Dr. Viorica Nicolae: Da, dar pe lângă asta sunt lucruri care depășesc orice pregătire. Contactul direct cu omul și impactul aupra ta sunt altceva. Protocoalele și toate lucrurile care sunt făcute, trebuie într-adevăr să le aplicăm, dar sunt momente care nu pot fi anticipate. Nu cred că se poate pregăti nimeni din punct de vedere uman, psihic, pentru așa ceva. Da, fizic, ne-am dus, am făcut, am comunicat, dar au fost momente când... și tu ești om!

- EVZ: Dacă ați fi avut de 5 ori, 10 ori mai multe echipaje s-ar fi schimbat ceva?

- As. Angelica Bondoc: Nu, era aceeași tragedie. Tot același război era. Putem să fim acolo și 200 de ambulanțe, tot o tragedie rămânea!

„Am face pact și cu Dumnezeu ca să salvăm o viață”

- EVZ: Am văzut cu toții imaginile acelea, când resuscitați pe caldarâm, făceați eforturi disperate ca să salvați viața unor oameni...

- Dr. Viorica Nicolae: Din păcate, sunt momente în viața noastră când, oricât încercăm noi să luptăm, nu avem cum face pact cu Dumnezeu ca să salvăm o viață. Că am face!

- As. Angelica Bondoc: Câteodată ne-am dori să avem puteri supranaturale. Ca să poți să-l salvezi pe cel pentru care lupți. Dar, suntem și noi doar niște oameni... Avem, cum se spune, cimitirele noastre.

- Dr. Viorica Nicolae: Te lupți, intubezi, resuscitezi, duci la spital și auzi că a decedat peste o lună, două, o săptămână, când sperai că... durerea e aceeași.

As. Angelica Bondoc: „Un tănâr mi-a spus: «Știu că arăt ca dracu’, dar îmi dați cu ceva? Că mă ustură...»

- EVZ: care e imaginea pe care nu puteți să v-o ștergeți din minte?

- As. Angelica Bondoc: Pentru mine este și va rămâne cea mai mare tragedie. N-am să uit niciodată nici imaginile, expresiile. N-am să uit cât voi trăi momentul în care un tânăr a venit la noi, la ambulanță, era ars complet, atârnau pielile pe el și mi-a spus: „Știu că arăt ca dracu,, dar îmi dați cu ceva? Că mă ustură foarte rău...” Am avut nevoie de consiliere psihologică două săptămâni după asta, am vorbit cu psihologi. Am fost foarte afectați, cu toții. În noaptea aceea, când s-a terminat tot, mi-am sunat mama, care are 60 de ani, și am întrebato dacă e bine, dacă e acasă! Mama, care nu avea ce să caute acolo! Toți colegii și-au sunat copiii, unde sunt, ce fac. A fost groaznic. La un moment dat acolo, pe o masă imensă, erau zeci de telefoane, toate sunau, mama, sora, fratele, tatăl... și nu le răspundea nimeni! Noi ne-am întors după al doilea rând.

„După aceea, ne-am continuat tura”

- EVZ: Câți pacienți ați dus în noaptea aceea?

- As. Angelica Bondoc: Eu am dus doi, o tânără în stare critică și un tânăr stabil hemodinamic, dar cu arsuri pe membrele superioare și torace. Trăiesc amândoi, fata este mai afectată, dar este în regulă.

- EVZ: A supraviețuit, cred că asta contează...

- As. Angelica Bondoc: Da. Știți, toată noaptea aceea am plâns în continuu. După ce s-a finalizat operațiunea, noi toți am continuat activitatea. A fost și un accident rutier în acea seară, a fost și stop cardiac, a fost și naștere, dar ce n-a fost... Noi, toți, ne-am continuat activitatea ca întro tură normală. A fost foarte greu. Plângeam și a doua zi când am ajuns acasă și îi povesteam mamei. Abia puteam să vorbesc de lacrimi. Și acum am un nod în gât când îmi aduc aminte, de fiecare dată e așa. Clipa în care am văzut atâția oameni arși n-o voi uita niciodată. Câteva fracțiuni de secundă, atunci, am crezut că visez, că am un coșmar...

- Dr. Viorica Nicolae: Mult timp după aceea mi-a rămas mirosul de carne arsă în nas. Ajungeam acasă, intram, și îmi întrebam soțul dacă a luat foc ceva, că miroase a ars.

„Le spuneam că sunt bine, că nu vor avea semne”

- As. Angelica Bondoc: Faptul că se uitau în ochii noștri și erau disperați, la un moment dat și noi eram disperați. Mă uitam la pacientul meu care mă întreba „rămân răni?” Îi spuneam „nu, n-or să rămână urme, sunteți în regulă pe față”. „Dar pe cap?” „Nu mai este păr, dar nu contează!” îi spuneam. „O să fiu bine?”, mă întreba. „Da, o să fii OK!”. L-am întâlnit după o săptămână, la Bagdasar, și era bine. Măcar atât.

- Dr. Viorica Nicolae: Oricât de greu ne era, trebuia să-i încurajăm. Să le spunem: „da, ești în regulă”, „lasă că o să fii bine”. Trebuia să afișăm acea imagine pentru moralul lor, pentru că ei se vedeau unul pe celălalt. Era de ajuns să se uite.

- As. Angelica Bondoc: Băiatul din ambulanță mă întreba, „arăt ca dom nișoara?”, iar eu îi spunea, „nu, nu, sunteți în regulă” (...)