EDITORIALUL EVZ: După-amiaza unui rechin

mirela_corlatan
Autor: | | 35 Comentarii | 1212 Vizualizari

Ovidiu Tender nu deţine nicio funcţie publică. Şi totuşi trecutul său ne priveşte pe toţi. Nu pentru că informaţiile pe care scriitorul William Totok este convins că numai el le putea da Securităţii ar fi fost punctul de plecare a două arestări. Deşi, potrivit documentelor fostei Securităţi, aşa a fost. Nu pentru că evoluţia sa în afaceri a fost spectaculoasă. Deşi a fost. Nu pentru că ar fi fost singurul care s-a folosit după 1990 de resorturile serviciilor secrete pentru a ajunge în vârful piramidei. Ci tocmai pentru că nu a fost singurul.

Mai multe canapele masive îmbrăcate în piele tronează în biroul şefului de la "Prospecţiuni", în ton cu statura sa. Nu şi cu ţinuta. Căci Ovidiu Tender, după cum s-a autodefinit recent în tr-una din rarele declaraţii de presă, este un om de afaceri relaxat. Îl găseşti la birou îmbrăcat sport şi se afundă cu nonşalanţă în canapea, cu picioarele sub el. Firma, situată pe o stradă discretă din nordul Bucureştiului, este perla holdingului creat de omul de afaceri timişorean. Se spune că, atunci când a preluat-o de la stat, Tender a devenit depozitarul tuturor secretelor despre zăcămintele de aur şi petrol ale României. Când ştii asta, nu te mai poate mira că Ovidiu Tender îţi cunoaşte anul naşterii. Poate, cel mult, te surprinde naturaleţea cu care admite că şi el are dosarul tău. Aşa, de dragul reciprocităţii în discuţie. Fireşte, în era internetului, Ovidiu Tender nu are nevoie de ajutorul unui serviciu de informaţii pentru a afla datele personale. Dar după modul apăsat în care cuvintele i se rostogolesc din gură, poţi să te gândeşti că a beneficiat, cândva, de şcoala unuia. O şcoală ce nu va fi trecută niciodată în CV şi pe care nu a fost constrâns să recunoască vreodată că o are. Pentru că jurnaliştii au lătrat până acum în pustiu. Nicio dovadă că tatăl magnatului, Ilie Tender, ar fi fost altceva decât ofiţer de grăniceri, chiar dacă unul cu funcţie mare. Nicio dovadă că tânărul Tender, absolvent al Institutului de Mine din Petroşani, a avut vreo relaţie cu serviciile secrete înainte de 1990, când şi-a pus în cui diploma de studii superioare şi s-a mulţumit cu statutul unui şef de sală la Hotelul Victoria din Jimbolia. Nicio dovadă că între jumătatea de miliard de dolari la care-i este estimată astăzi averea şi fostele sau actualele servicii ar exista vreo legătură. Şi totuşi, negările sale vehemente şi-au găsit acum, la 36 de ani după, câteva documente în care să se împiedice. Un dosar scos de la siguranţă naţională abia în 2008 de SRI, al scriitorului de origine germană William Totok, face să se înăsprească cutele ce brăzdează figura omului de afaceri. Şi să înceteze dialogul. Să înceapă monologul, ca un moment de slăbiciune. Documentele îl fac să lase jos garda politeţii. Ele reprezintă prea mult pentru câtă atenţie a investit până acum Ovidiu Tender în imaginea sa. Sau prea puţin pentru câte se vor fi petrecut în tinereţea sa. Interlocutorul nu va şti niciodată cu siguranţă care variantă e cea corectă. Trebuie să se mulţumească cu câteva explicaţii generale şi tipice în discursul foştilor ofiţeri. Datorie, interes naţional etc. Concepte pe care, de altfel, cineva care nu a avut un tată cu poziţia lui Ilie Tender nu le poate înţelege. Fiul îţi aruncă în faţă, ca pe un stigmat, această convingere, dar refuză să accepte statutul de victimă. Pe care îl percepe ca pe o capcană. Şi ca pe-o înjosire. Nu, chiar dacă şi-a consumat copilăria între ofiţeri şi rapoarte despre tot ce mişca în jurul lui, pentru el, fiul şefului grănicerilor din Jimbolia, apoi din Timişoara, aceasta nu a fost o povară. Din contră, a devenit o a doua natură. Căci a avut conştiinţa datoriei. Şi a preţului pe care trebuie să-l plătească pentru statutul privilegiat. Monologul se încheie abrupt. Pentru a nu întina memoria tatălui. Rămâne concluzia. Deja banalizată prin evidenţă şi repetare. Că mulţi din bogaţii de azi ai României nu ar fi putut avea afaceri de succes fără compromisurile trecutului. Că poate alţii nu ar fi ajuns miniştri, parlamentari, primari generali, avocaţi de top sau patroni de presă dacă nu ar fi avut ca temelie tomuri de rapoarte. Ale lor sau/şi ale părinţilor. O concluzie tristă, cât destinul deturnat al victimelor.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro