Editura Evenimentul si Capital

De ce se CEARTĂ Pleșu și Liiceanu. Manolescu ATACAT cu PLAGIATUL lui Ponta!

Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, învrăjbiți de tragedia Charlie Hebdo
Autor: | | 48 Comentarii | 5418 Vizualizari

Cine se aștepta ca atacul sângeros de la Charlie Hebdo și tema libertății de expresie să iște o asemenea zâzanie, încât cei doi prieteni de la Păltiniș să polemizeze aspru în public?

La scurt timp după atentatul de la redacția publicației satirice pariziene Charlie Hebdo, Andrei Pleșu condamna terorismul celor doi frați Kouachi, dar critica și caricaturile care erau de natură să lezeze sentimentele religioase ale musulmanilor:

„Ceea ce însă sunt sigur e că atunci când ştii că pe lume există asemenea fanatici, e lipsit de înţelepciune să îi provoci, jucându-te cu simbolurile lor, ca şi cum ai juca popice. Libertatea de expresie nu e libertatea să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii. Există limite, care ţin şi de civilizaţie şi de cultură şi de bună cuviinţă şi de civilizaţie interioară, până la urmă. Aşa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar. Eu nu spun că e normal să reacţionezi cu gloanţe la bezmeticeala unor oameni care se distrează pe socoteala unor tradiţii, dar nici nu-i normal să tratezi cu atâta frivolitate lucruri care adună în jurul lor respectul şi viaţa spirituală a unor întregi comunităţi.”

Cum opiniile sale au fost oarecum împotriva curentului de opinie, care pretindea libertate de expresie fără limite, fie și cu prețul blasfemiei, Andrei Pleșu reia tema pe larg într-un comentariu intitulat Crimă, libertate și religie:

„Nicio crimă nu poate fi scuzată (probabil cu excepţia celei comise – accidental - în legitimă apărare). Cu atât mai puţin, crima conotată religios. Asasinii de la Paris nu au, aşadar, nici o justificare, nici o ‘motivaţie’ acceptabilă, nici o ‘circumstanţă atenuantă’.”

Eseistul insistă însă că tema crimei trebuie să fie separată de tema libertății de expresie. „Problema nu e ce fac cu libertatea de expresie, când sunt cu pistolul la tîmplă. Problema e ce fac cu această libertate în exerciţiul zilnic al profesiunii. Ce răspunderi îmi creează acest drept? Ce responsabilitate îmi revine, cînd mi se dă voie să mă comport liber? (...) E băşcălia o valoare atît de înaltă, încît merită să învrăjbim lumea de dragul ei? Merită un banc bun consecinţa unei hecatombe? Care sunt graniţele tolerabile ale batjocurii?”

Filosoful apreciază că libertatea de expresie trebuie administrată inteligent și cuviincios. Ba chiar pledează pentru „limitarea înțeleaptă a libertății de expresie”. Era prea mult pentru mediul inflamat de polemici după atacurile de la Paris!

Cu câteva zile în urmă a intervenit în polemică și bunul prieten al lui Pleșu, Gabriel Liiceanu. Fără a-l numi pe colegul său de la Păltiniș, Liiceanu și-a ales drept țintă afirmația-șoc a Papei Francisc, care, în avionul care îl aducea acasă din Filipine, declarase: „Dacă cineva o insultă pe mama, să se aștepte la un pumn!” Evident, în același context al atacului de la Charlie Hebdo, și după ce Suveranul Pontif precizase că crima este intolerabilă în orice context.

Revoltat că însuși capul creștinismului catolic a produs o asemenea replică, Liiceanu amintește de Iisus și întoarcerea celuilalt obraz. Amintește de Mîșkin al lui Dostoievski, care, când este pălmuit de Ivolghin, în loc să-i dea un pumn, după „modelul papal” îi zice doar: „O, nici nu ştii cât de rău o să-ţi pară! Cât de mult ai să suferi că ai făcut asta!” Suferința nu este însă o amenințare a unei corecții fizice viitoare, ci chinul propriei conștiințe. „Cine are dreptate: Papa sau Iisus?”, întreabă Liiceanu.

Luând notă de multele crime făcute (inclusiv de creștinism) în numele religiei, filosoful de la Păltiniș conchide: „nici un individ, în nici o împrejurare (cu excepția apărării legitime), nu poate, într-o societate civilizată, să recurgă la violență pentru a-și face dreptate singur”.

Simțindu-se vizat, Andrei Pleșu îi răspunde lui Liiceanu (fără a-i pomeni numele, însă indiciile sunt foarte transparente):

„Aici e momentul în care o altă voce, impozantă şi dragă mie, mă pune la punct: ‘Lasă deriziunea! Nu e vorba să nu avem legi, ci doar să le aplicăm şi să nu răspundem nici unei ne-legiuiri cu alte arme decît cele ale justiţiei instituţionale.’ Cu acest prilej, amicul meu, altfel (fie vorba între noi) nu prea dus la biserică, dă de pămînt şi cu Papa Francisc: cum să invite capul creştinătăţii la violenţă? Cum să zică un drept credincios că, înjurat de mamă, ai dreptul să dai agresorului un pumn? Cum e cu ‘celălalt obraz’, cu iubirea, cu iertarea?”

Spre deosebire de amicul „nu prea dus la biserică”, Andrei Pleșu propune o altă cheie a cuvintelor Papei:

„Eu unul am înţeles altfel ‘parabola’ Papei. Şi anume: ‘Dacă te manifeşti violent, aşteaptă-te să fii tratat cu violenţă!’ ‘În teorie, spune Papa - toţi suntem de acord.’ Dar în practică trebuie să ţinem cont de natura complicată a omului şi să învăţăm, după împrejurări, ‘să ne şi abţinem puţin’. Citez: ‘C\nd comiţi o agresiune, există riscul de a primi o reacţie nedreaptă!’ Aţi auzit? ‘Nedreaptă’. Papa nu spune că e drept să dai pumni. Spune doar că, în această lume, cine atacă se poate aştepta la retorsiune promptă. Cu alte cuvinte, induce răul, induce nedreptatea. E un mesaj realist, care nu vrea să îndreptăţească replica sângeroasă, ci doar invită la preocuparea de a nu o stîrni. Avem de a face cu o perfectă ilustrare a unui celebru pasaj evanghelic (Matei, 18, 7): «Nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire, dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!»”

În final, Pleșu nu îl uită nici pe criticul Nicolae Manolescu, care, la rândul său îl acuzase acum trei zile nicimai mult, nici mai puțin, decât de lașitate („Ce laşitate, iartă-mă, dragă Andrei, să limitezi prin frică dreptul la liberă exprimare!”).

Răspunsul dat de Andrei Pleșu directorului României literare este devastator:

„Nu pot să nu închei cu o veselă stupoare amicală. Nicolae Manolescu îmi reproşează ‘laşitatea’, ‘reaua credinţă’ de care dau dovadă, nefiind solidar cu Charlie Hebdo. Vechea poveste: cauţionez crima şi atentez la libertatea de expresie. Asta îmi aduce aminte cum, acum vreun an, doamna profesoară Rodica Zafiu, cu rubrică permanentă la revista condusă de Nicolae Manolescu, a îndrăznit să scrie un text despre plagiat. Nu despre Ponta, dar apropo de el. Nicolae Manolescu a refuzat să-l publice. Mi-a făcut plăcere să o invit pe admirabila doamnă Zafiu să-şi mute rubrica la Dilema Veche. Dar nu pot să nu mă minunez cât de încurcate, de tainice, sunt ”căile” marilor luptători pentru libertatea presei. Nicolae, recunoaşte că jocul tău de glezne e plin de haz! E, desigur, frumos că eşti solidar cu dreptul caricaturiştilor francezi de a desena ce vor. Dar cum e cu libertatea de expresie a dnei Zafiu? Ce glonţ ai vrut să eviţi sacrificând-o? Şi mai ales ce-ţi veni, dintr-o dată, să te răţoieşti la mine? Sau te-ai gîndit că e momentul să faci o piruetă care ‘să dea bine’? Sper că nu te supără stupoarea mea. Dacă vrei îmi cer şi scuze: Pardon de expresie! Şi de libertatea ei!”




Alte articole din categoria: Fapt divers

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro