ENERGO-TIMIŞOARA | ALICE ÎN ȚARA NETERMINATĂ

Florin Toma
Autor: | | 0 Comentarii | 353 Vizualizari

Există în ţara asta neterminată locuri (ca nişte şocuri!) – sate, oraşe, coline, dealuri ori diverse alte forme de relief – care, probabil din cauză că sunt încărcate cu prea multă energie, provoacă un fel de scurtcircuite bizare.

 Se sting becurile singure de pe stradă. (La fel cum i se întâmplă prietenului meu, Marcel Tolcea: atunci când ajunge cu maşina personală într-un anume loc de pe strada sa, becul de deasupra, aflat la mijlocul dintre doi stâlpi, se stinge. Negreşit. Tot timpul. Ba, a stat şi la pândă. A vrut să se strecoare, pe furiş. Zadarnic însă. L-a văzut şi s-a stins imediat. Deci, aşa a rămas: de câte ori trece Tolcea, becul se stinge. Nimeni nu ştie. Experţii n-au explicat de ce. Paranormalii tac mâlc. Dacopaţii se fac că nu văd. ETC.

În acelaşi timp, printr-un proces invers, aceste locuri te încarcă. Simţi cum te inundă energii tainice, puteri adânci, aidoma parfumului de mosc, odihna neminţită. Lor li se adaugă un soi de alegreţe, de bună dispoziţie şi extaz. Totul, ca o renaştere, ca o ieşire din vechile piei ale oboselii şi rutinei. Este probabil momentul unic pe care trebuie s-o simtă fiecare fiinţă ori de câte ori i se repetă momentul ivirii sale pe lume. Singură, despuiată şi limpede.

Timişoara reprezintă un astfel de caz geoenergetic, a cărui terapie am încercat-o de mai multe ori în viaţă. Oriunde te-ai afla în această aşezare, perspectiva este aceeaşi. Plăcut de monotonă. Delicat de strălucitoare. Magic de fragilă. Oraşul pare ieşit dintr-o cutie barocă fermecată, expandat aidoma unei mâţe soporifice care adăstă la poalele tradiţionalei muşcate de la fereastra cotropită de soare (şi aflată implacabil pe partea lui Eugeniu de Savoia!). Totodată, este urbea care a păstrat foarte mult din rigoarea imperială a lucrului serios, aşezat, obiectivat cum se spune, temeinic făcut.

Săptămâna trecută, aflându-mă pentru scurt timp în oraş, am izbutit să găsesc răgazul de a sta câteva minute sprijinit de jardiniera cu panseluţe de pe un pod peste Bega. Şi, în deplin contrast cu dărnicia prudentă a unei toamne ce-i arunca soarelui ultimul zâmbet din acest an, am conştientizat trufia megalitică, trăinicia osificată a acelui pod. Piatră grea, sculptată, rocă puternică, arcuită, peste care au trecut milioane şi milioane de oşteni efemeri ai Timpului. Nu-mi venea să mai plec. Parcă mă difuzasem în stâncă, devenisem însăşi ea, făceam parte din conţinutul ei. Bizar transfer de măreţie!

Stând sprijinit în coate şi lăsând ghemotocul de soare să se ascundă în căuşul cefei, am privit până departe apa strălucitoare a Begăi strecurându-se lenevoasă pe sub şiroaiele de lacrimi ruginite ale sălciilor. Am simţit deodată că sunt pătruns de o energie mântuitoare. Şi, chiar în clipa aceea, mi s-a părut că am semnat un pact cu eternitatea. Unul mic.




Alte articole din categoria: Invitaţii evz

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi