Eroarea generaţionismului

Eroarea generaţionismului

Virgil Nemoianu începe un articol recent publicat în „Convorbiri Literare”, astfel: „Oricît de individualişti ar fi consideraţi românii, în materie de literatură observăm că adesea tocmai „grupurile” şi „şcolile” sînt cele care organizează evoluţia şi creşterea ei.”

Ştiu că generaţia este actor esenţial al narativului despre istoria literaturii noastre, ca şi al narativului despre istoria oricărei arte. Am mai scris despre reticenţa mea la generaţionism. Să crezi că o întreagă generație, adică o mulțime de oameni născuți cam în același timp, au trăsături comune tocmai de aceea și, în consecință, pot fi comparați cu alți oameni născuți și ei, compact, în timp, dar mai înainte sau mai tîrziu, mi s-a părut, mereu, un raționament eronat, dar cîte raționamente eronate nu se justifică, totuși!

 Anul sau chiar deceniul comun de naștere e un numitor comun mult prea mic între oameni pentru a-i face, chiar și în mică măsură, asemănători. Gîndirea generaționistă este contrazisă, înainte de orice, de observaţia empirică: se vede bine cît de diferiți sînt oamenii de aceeași vîrstă și, mai mult, o analiză cît de cît coerentă duce imediat la concluzia că o generație nu e nici mai deșteaptă nici mai proastă, nici mai cinstită nici mai ticăloasă, nici mai frumoasă nici mai urîtă decît alta. Atunci, de ce să mai gîndim în acești termeni? Mai mult, gîndirea generaționsită este ernoată logic, pentru că implică o generalizare fără temei substanțial extinzînd o coincidență (nașterea relativ aproapiată în timp a unor oameni) pînă la rangul unei trăsături caracteristice – ba chiar, cea mai importantă. Totuși, oamenilor le place acest gen de abordare. De la comentariul politic la critica literară și de la comentariul sportiv la analiza economică a crizei/crizelor nu cred că există discurs despre realitate care să nu fie, într-o măsură mai mică sau mai mare, generaționist.  Am fost și eu sedus, nu o dată, de această gîndire. Am vorbit și eu despre generația Mircea Eliade în umanioarele românești, despre șaizeciști și optzeciști în poezie, despre generația lui Iliescu în politică, despre generația de aur în fotbal sau despre generația care a prins marea depresiune economică din anii 30. Lumea ca produs al generației care se întîmplă să o domine la un moment dat și istoria ca sumă a generațiilor care, vorba poetului, secate se sting – ce perspectivă!

Totuşi, poate că logica generaţionistă se justifică dacă privim extremele generaţiilor: vîrfurile şi eşecurile. Sînt, într-adevăr, generaţii din care s-au ridicat mai mulţi performeri decît în altele şi sînt generaţii care au produs mai mult lumpen decît altele. Dar, privite în ansamblu – şi logica generaţionistă impune generalitatea – trebuie să admitem că diferenţele nu sînt foarte mari.

Ne puteți urmări și pe Google News

 Și totuși, cînd a venit vorba despre mine, am simțit imediat cît de gravă și nedreaptă este abordarea de acest tip. Nu cred că sînt nici mai bun şi nici mai rău decît alţii de-o vîrstă cu mine. Dar simplul fapt că sînt plasat într-o generație nu-mi place. Simt că generaţia mea nu mă reprezintă și, cu atît mai puțin, eu n-o reprezint în vreun fel. Nu sînt deloc prezumțios, nu cred că generația căreia îi sînt, în genere, repartizat e jos și eu sînt sus – Doamne ferește! Dar cred că sînt în afara ei. Nu mă recunosc printre cei care au vîrsta mea și, posibil, nici ei nu mă recunosc pe mine drept unul de-al lor.  Generațional, sînt lipit de oameni cu care nu am nimic în comun. Dimpotrivă, mă simt în unele privinţe mult mai aproape de oameni mai în vîrstă decît mine, iar în altele mult mai apropiat de oameni care sînt, generational, în urma mea. Mă interesează mult mai mult cei care au murit decît cei care trăiesc, şi mă simt mult mai apropiat afectiv de cei care se vor naște decît de cei care există, împreună cu mine, acum. Iar suma privinţelor în care simt cum consonez cu cei mai bătrîni şi cu cei mai tineri aproape mă epuizează. În afara acestei sume, nu mai rămîne aproape nimic în mine însumi. Dau exemplul meu doar pentru că sînt convins de multiplicitatea lui. Cred că mai toţi oamenii care se compară cu generaţia lor simt la fel.

A judeca pe cineva prin generația lui/ei îmi pare o aberație (adică, o defecțiune a sistemului gîndirii care duce la o imagine deformată). Relevanța și valoarea oricui se vede în verticalitatea propriei biografii, privindu-i parcursul și nu în orizontalul eşantionului său de vîrstă.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.