Etic și Estetic

Sever Voinescu
Autor: | | 2 Comentarii | 825 Vizualizari

Ah, Mozart! Dacă ai fi un asteroid neghiob care plutește orb, fără direcție, prin universul sunetelor și ai intra în cîmpul gravitațional al muzicii lui, ai ieși de-acolo pe o traiectorie certă, văzînd, simțind, fredonînd și vrînd, de nu cumva ai rămîne pentru totdeauna să gravitezi cuminte, mereu cu fața la el. Mozart e Mozart indiferent de felul în care e cîntat.

Miracolul muzicii sale se găsește, printre altele, și în reziliența ei. Oricît de prost, de nepriceput sau de netalentat ar fi un muzicant care-l cîntă, nu-l poate ucide cu totul pe Mozart. O urmă a strălucirii divine tot se mai vede, chiar dacă unii o acoperă cu stratul gros, de pămînt negru, al ignoranței ori al neputinței. Se întîmplă, adesea, să ascult muzica lui maltratată. Există o puzderie de dirijori, orchestre și soliști care cîntă Mozart ca și cum ar rezolva un extemporal la liceu, rătăciți printre portativele pe care urmăresc să le execute cam cum bifează schiorii porțile la slalom. Rezultă o muzică plată, monotonă, unidimensională, cenușie - adică exact ceea ce nu este Mozart. Ei bine, chiar și așa cîntată, muzica lui stă în picioare. Cum de se poate, mă întreb, ca mesajul estetic al unei muzici să ajungă la tine chiar dacă ea este pur și simplu strangulată de muzicanți nepricepuți? Ce o mai ține în picioare, cînd interpreții ei o demolează de la temelii? În cazul lui Mozart, ca să înțelegem răspunsul la aceste întrebări, trebuie să ne uităm atent la operele sale. În opere se vede cel mai bine miezul etic al muzicii sale, adică ceea ce rămîne în picioare chiar dacă fabuloasa lui estetică este anulată de un tăntălău. Și, dacă tot a venit vorba, cu siguranță că ați mai auzit vorbindu-se despre raportul dintre etic și estetic în cazul multor artiști - ce-o fi însemnînd, asta, oare? La prima vedere, alăturarea eticului de estetic este chemată de sonoritatea celor două cuvinte, făcute parcă să rimeze și să îndemne la jocuri postmoderne, ca acelea în care literele unui cuvînt sînt puse în paranteză pentru că, dacă le scoți, iese un alt cuvînt - emoticon, faci cu ochiul, ați înțeles ideea.

În al doilea plan, vorbind despre etic și estetic, gîndul ne duce imediat la caracterul artistului. Raportul etic-estetic ni se pare că este, de fapt, raportul dintre natura artistului și natura operei. Cum adorăm să judecăm oamenii, acesta este palierul pe care se instalează, confortabil, cei mai mulți dintre noi. De pe acest palier, unii zic că nu contează deloc cum e autorul, ca om, importantă e opera! Avem, în cultura română, o listă enormă de mari creatori care au fost, scuzați expresia, niște jigodii. Unii propun, în asemenea cazuri, separarea operei de autor. Alții, dimpotrivă, cred că un autor compromis nu poate avea o operă validă. Spre lauda lor, am avut în cultura noastră și cîțiva dintre cei care au putut egala măreața lor creație cu un caracter pe măsură. Despre cei care, impecabili fiind ca oameni, nu au putut să fie mai mult decît mediocri in plan estetic nu prea vorbim, căci în memoria colectivă rămîn doar marile reușite sau marile eșecuri.

În fine, un al treilea palier al discuției despre etic și estetic ține de mesajul unei anumite opere, fie privită individual, fie ca parte a unei creații mai largi. De pildă, astăzi sîntem de acord că, sub raport etic, produsele culturale ale proletcultismului, ca mai toate produsele artistice făcute în scop de propagandă, sînt nu doar eșecuri estetice, ci și eșecuri etice. Opera, așadar, are mereu un mesaj etic. Nu toți sînt de acord cu asta, dar cei care sînt practică judecata operei și după criteriul etic, îmbinînd, astfel, eticul cu esteticul.Orice creație, ca, de altfel, orice face omul, este deopotrivă etică și estetică, pentru că poate fi foarte lesne măsurată și pe scara frumos - urît și pe scara bine - rău.

Toate aceste abordări, însă, mi se par superficiale, totuși. Au ceva tabloid (în cazul judecății caracterului autorului) și ceva simplist, de școală elementară (în cazul judecării etice a mesajului unei opere). Cea mai interesantă perspectivă a raportului etic-estetic mi se pare a fi aceea a probității artistice a autorului, așa cum se vede în opera lui. Etică este o operă făcută de artistul care pune ființa lui pe masă și cu ea lucrează. Este mai mult decît sinceritate, este mult mai mult decît seriozitate. Este, în foarte mic, repetarea celui mai creator dintre gesturi, acela al lui Dumnezeu, care și-a zidit creația prin sacrificiul Fiului său. Pentru noi, cei care nu avem nici vocația și nici experiența creației este, poate, mai greu de înțeles, dar etică este acea operă pe care creatorul o face cu bucăți din el. Cînd inima care pulsează în operă este chiar inima autorului ei, atunci avem o creație validă etic. Chiar daă-i inimă de sfînt, chiar dacă-i inimă de tîlhar!

Și ca să revin la Mozart, în opere se văd cel mai bine aceste bucăți din sine. Mîine, despre cum fac toate...

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro
loading...