Mitologia greacă povestește cum doi bătrânei, care trăiseră împreună de copii, au fost transformați de zei în doi copaci împreunați. Niciunul nu dorea să-i supraviețuiască celuilat. Aceea a fost prima formă de eutanasie acceptată menționată vreodată în istorie.

Francis și Anne sunt belgieni. Căsătoriți de-o viață. O viață de om. Șaizeci și patru de ani, ca să fim mai exacți. El merge pe 90 de ani. Ea îl prinde repede din urmă. La 86 de ani e o femeie cu pielea pergamentată, nu mai aude bine, nu mai vede aproape deloc. El duce pe picioare, de vreo 20 de ani, un cancer de prostată. Au trăit mult bătrânii. Marele Război. Recesiunea care a urmat.

Au crescut trei copii, au văzut Beneluxul cum urcă și coboară. Și-acum, la sfârșitul vieții, cei doi octogenari au luat o decizie radicală. În baza legii care legalizează eutanasia, votată în Belgia la 28 mai 2012, Anne și Francis au cerut să fie omorîți împreună. Ar fi o premieră mondială, o reiterare a legendei lui Filemon și Baucis care, în mitologia greacă, repovestită în Metamorfozele lui Ovidiu, sunt transformați de Zeus într-un stejar și un tei, doi copaci împreunați, ca nu cumva să își sufere reciproc moartea celuilalt în caz că ar apărea la momente diferite.

Moartea înseamnă că: „Nu mai este!”

Eutanasia rămâne un subiect – lemnos cum sună când spui asta – controversat. Controversa nu e una seculară. Cu alte cuvinte nu se împiedică în discuția privind umanitatea unui astfel de gest. Eutanasiem animale, îndeosebi în cazul bolilor terminale. Eutanasiem, din nou animale, fără vreun regret când au loc zoonoze, epidemii de boală care ar putea face trecerea de la animal la om. Când în China a avut loc epidemia de gripă aviară, cu virus H5N1, autoritățile au hotărât sacrificarea a peste 150 de mii de păsări. Mai recent, carantina impusă în cadrul epidemiei de virus Ebola în Vest-Africa a condamnat câteva mii de oameni la moarte, devreme ce rata de mortalitate dată de febra hemoragică este de aproape 50%. Nu.

Eutanasia și suicidul asistat se împiedică, în dezbaterea publică, de argumentul religios. Argumentul religios spune, în sinteză, așa: „Omul e sacru!”. Deci trupul și sufletul nu-ți aparțin! De fapt, îi aparțin Creatorului care, printr-un Mare mister, decide El, și numai El, când vine moartea. Omul n-are putere de veto, de decizie! Vorba unui moș hâtru prins într-un cortegiu funerar în primăvara anului trecut, când s-a terminat ața de pe mosor: „Înseamnă că nu mai este!”.

Bizarul Hipocrate

Moartea, în vulg, este exact asta: capătul de ață. Și Dumnezeu e marele Sforar! Ironia argumentului este că nu doar că e fals, este și ipocrit. De mii de ani, deja, medicina – și revoluția ei modernă – au intervenit în lungimea și consistența mosorului. Ca să nu vorbim de calitatea aței... Timp de sute de mii de ani speranța de viață a omului a fost în jur de 40 de ani. În România, acum un secol, cam atât trăia un bărbat, în medie. Descoperirea vaccinurilor – de la Jenkins și Pasteur încoace, emanciparea tehnicilor chirurgicale, saltul calitativ al antibioterapiei, mijloacele de redresare a bolilor provocate de lipsa vitaminelor și altele au făcut ca omul, în prezent, să-și fi dublat speranța de viață în mai puțin de două secole. Iacătă că populația „îmbătrânește”. Ea nu îmbătrânește pentru alt motiv decât acela că oamenii își păstrează sănătatea mult mai mulți ani. Dumnezeu, de Sus, își va fi restrâns intervenția divină doar acolo unde medicina nu mai poate performa.

De aceea argumentul de credință e fals. Dar de ce ipocrit? Simplu. Pentru că medicul, prin bizareria jurământului lui hipocratic, mai întâi nu face rău. Iar eutanasia e rea. Lucru romantic, dar la rândul lui nerealist. Faci rău când despici abdomenul să scoți o veziculă biliară infectată. Faci rău când înșurubezi o tijă de titan pe-un os rupt. Faci rău când tai un picior care are cangrenă. Toate sunt „rele” mai mici prinse într-un „bine” mai mare.

Eutanasia, pe de altă parte, prin caracterul ei blasfemic, impietant la adresa sanctitudinii omului, nu va deveni curând un „rău mai mic” într-un „bine mai mare”. Până la urmă suferința de sfârșit de viață, cu monstruozitatea și decrepitudinea ei, cu decăderea, cu durerile, cu umorile care curg și trupurile care se descărnează, chiar dacă lasă urme adeseori dramatice în mintea supraviețuitorilor – consort/consoartă, copil, nepot, prieten – sunt proferate a fi inevitabile de către cler. Preotul vine, vede, observă, împărtășește, îl consiliază pe om ca pe un Iov în mizerie și-i recomandă o doză bună de rugăciune. Și nu pentru mântuirea corpului, fie el perfuzat sau alimentat cu proteină pe venă. Nu. Pentru mântuirea sufletului, ca și cum suferința la care l-ai împins – laic – prin medicină modernă e cumva un adage la cumulul de patimi necesare ca să-ți asiguri intrarea în Rai...

Cezariana și laptele de sinteză, la liber. De ce nu și o moarte decentă, opțională?

Reversul medaliei există, totuși și e următorul: nu toți vârstnicii trăiesc bătrânețea la fel. Oricum ai da-o, majoritatea preferă un sfârșit natural, neprogramat, organic. Dacă ar fi să faci o analogie cu nașterea și alăptarea, fapt este că atunci când cezariana a devenit o „opțiune” la cerere, mult mai multe femei au preferat cezariana nașterii „pe jos”. Când formulele de lapte de sinteză au pătruns agresiv în spitale și farmacii, din ce în ce mai puține femei au optat pentru alăptat la sân. Introducerea eutanasiei ca opțiune în managementul morții individului – poate fi anticipat – ar genera un salt în cerere.

Statele care au legalizat practica au canoane, reguli și ghiduri de practică, prin care marele NU spus tehnicii este când, spre exemplu, vârstnicul este atins de o boală psihică. Sau când – din nou pe criterii umanitare – suferința lui nu este considerată a fi de nesuportat, sau când poate fi mai bine gestionată prin tehnici de paliație. Nodul etic, gordian, are următoarea substanță: am ajuns să ne fie din ce în ce mai frică de moarte. Foamea de viață lungă, independent de calitatea ei, a făcut pe alocuri medicina vârstei a treia să fie o formă ciudată de necrocrație, în care succesul profesionistului e acela de-a menține nu un OM în viață, cât un plămân, un rinichi, o inimă, o fracție de ejecție.

Informal, tehnica există deja în exercițiul uzual al meseriei când, la pacientul terminal, doctorul vine și spune, dureros: „Poate ar fi mai bine să îl luați acasă”. Suicidul pasiv există când vârstnicul diagnosticat cu o boală terminală refuză să se mai trateze. Cumva îi dăm voie să refuze un tratament, dar nu-i dăm voie să opteze pentru o moarte înaintea finalului mizerabil, visceral al vieții. Îți dă de gândit. Și de gândit ar trebui să ne gândim, mult și bine, pentru că este o opțiune cel puțin serioasă, dacă nu cumva utilă.

Dr.Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru, specializat în suicidologie