În fiecare zi, niște oameni colectează ceea ce lăsăm cu toții în urma noastră, la propriu, după ce tragem apa la closet. Au un job pe care doar cei cu ficatul tare pot să-l facă. Când îi vezi, ai tendința de a te îndepărta. Sunt mai curați decât par. Și mai vrednici ca mulți dintre noi!

Când eşti mic, şi oamenii te întreabă ce vrei să te faci atunci când o să fii mare, cu siguranţă nu o să spui că visul tău în viaţă este să cureţi closetele altora. Şi, totuşi, fără meseria asta pur şi simplu nu se poate. Iar cei ce o fac, împinşi de nevoie, că prea multă satisfacţie profesională nu prea au cum să aibă, merită tot respectul nostru. Unii, când trec pe lângă ei, se țin de nas și se îndepărtează repede. Dar sunt și oameni care îi privesc cu simpatie când le ies în cale și le spun că o să le poarte noroc, mai ales dacă vidanja e plină. Acum o sută de ani, li se spunea simplu, căcănari, fără ca termenul să aibă ceva peiorativ în el. Asta făceau ei, scoteau cu un ditamai polonicul mizeria din groapa budei, o încărcau într-un hârdău şi o aruncau, apoi, la marginea localităţilor. Apoi, au venit comuniştii şi i-au rebotezat, modern, vidanjori, pentru ca, de câţiva ani, să li se spună – tehnic şi politically correct – curăţători şi verificatori de canale. În fapt, sunt printre cei mai utili „sanitari” ai societății, care nu numai că adună murdăria lăsată de noi dar, culmea, o și valorifică. Sunt nişte oameni mult mai curaţi decât arată aparenţele. Şi demni de toată stima.

FOTO: Dacă-ți iese-n cale plină, cisterna cu „material” poate să-ți aducă noroc

Nostalgia budei din fundul curții

Alexandru Neguţ, de 51 de ani, zis nea Sandu, e şoferul uneia din cele două echipaje de vidanjori ai Urban SA, firma care salubrizează Otopeniul. „Sunt în meseria asta, de <>, de paișpe ani”, râde nea Sandu, în timp ce manevrează cu graţie cisterna IVECO, de zece tone, pe străzile înguste de la marginea oraşului. În dreapta sa stă nea Nicu Alexe, de 58 de ani, manipulantul uriaşei vidanje care poate îmbarca până la şapte metri cubi de „material”, cum îşi numesc cei doi încărcătura. S-a terminat de multă vreme cu străvechile Buceag-uri, Savieme sau SeRe-uri, adică rabele cu cisterne în spate, pe care le mai vezi acu, cine ştie cum, pe la ţară. „Și WC-urile din fundul curții s-au cam dus… Acum sunt la modă fosele septice”, parcă e nostalgic, un pic, nea Sandu. Până la cap, e mulţumit: „Acu’ e mai uşor, că era duhoarea mai mare şi mai deranjant, aşa...”. Avantajul străvechilor bude era că atunci aveai contact direct cu beneficiarul, care mai scăpa un ciubuc, acolo, pe când acum gurile foselor septice sunt la stradă şi treaba o faci şi în absenţa lui de acasă.

„I-am arătat lui fi’miu cum fac bani. Să știe de unde mănâncă!”

Dar cu duhoarea, oricum n-ai ce face. Intră în haine şi persistă oricât te-ai feri. „Stau sub duș și o juma de oră, să iasă din mine”, recunoaşte stăpânul vidanjei. Are acasă un băiat de 25 de ani. Ce-i spune că face la serviciu, când era mic, că puştii sunt curioşi? Îl umflă râsul: „I-am explicat că-i meserie de şef, dar sunt alte condiţii... L-am luat cu mine, cănd avea vreo doișpe ani, să vadă cum fac io banii, să am ce să-i pun pe masă lui. I-a plăcut să se plimbe cu mașina, dar mirosul, nu!”. Şi el a avut un şoc prima oară când a ieşit pe teren: „A fost fix o latrină din fundul curţii! Am zis că n-o să rezist... Da’, pân’ la urmă m-am obişnuit. N-ai ce să faci”. Echipajul tocmai descarcă preţiosul transport într-un canal al Veoliei, firma care se ocupă de epurarea „apelor reziduale”. Cu mișcări de expert, nea Nicu introduce tubul în gaura respectivă, în timp ce șoferul butonează la un panou de comandă. În mai puţin de cinci minute, vidanja e goală şi pleacă după o nouă încărcătură. În medie, fac patru-cinci descărcări în 12 ore. Dar, în anumite cazuri, numărul se dublează.

Ciorba de burtă de după muncă„

Niciunul dintre cei doi vidanjori nu se supără la auzul epitetului „căcănar”. „Asta e! Bine că nu ne-am îmbolnăvit niciunul. Avem anticorpi...”, râde nea Nicu, în timp ce partenerul său îl aprobă tacit. Nevasta lui nea Sandu e decorator florar, la o florărie din Bucureşti: „Suntem la polu’ opus! Da’ o legătură tot există, că <> mea e bună ca îngrășământ pentru marfa ei!”. Chit că în cabină miroase a flori de câmp, pe dinafară vidanja pute. „Păi, da! Că, de 14 ani, s-au impregnat miasmele în tablă. Numa’ că, la noi, în cabină, e bine, că e ca a doua casă!”, se timorează, un pic, Nicu Alexe. Oamenii obişnuiesc să le mai dea câte o atenţie. Că aşa e cutuma la gunoieri şi vidanjori. „<  Dacă-ți dă omu’, că vrea el, poți să iei.Da’ să nu ceri! >, ne-au zis șefii, și au dreptate, că avem salariu”, povesteşte şoferul. Dar meseria mai are şi riscuri. S-a întâmplat, odată, să le sară furtunul din reducţie. Nea-Nicu se sparge de râs: „A căzut <> pe mine căcălău! Noroc că mi-a dat Sandu haine de schimb. Și, cel mai rău îmi pare că n-am jucat la LOTO după aia”. Băieţii n-au nicio greaţă şi nici greţuri. Când o să iasă din tură o să meargă la o ciorbă de burtă.

FOTO: Cei doi vidanjori sunt hâtri când vine vorba de obiectul muncii lor

Au trecut de pe mașina cu pâine la vidanjă

În maşină miroase frumos, de la odorizante. Nea Sandu e mândru: „Vedeţi că nu miroase urât în cabimă? La urma urmei, e locul nostru de muncă. Uneori, stăm mai mult aici decât acasă”. Povesteşte că lumea, când îi vede la treabă, zice că-i cu noroc: „Mă întreabă dacă-i plină cisterna. E ca atunci când întâlnești coșaru’n drum!”. Nici nu termină de vorbit, că un nene îi strigă de pe trotuar că, unde se grăbeşte aşa. „Păi, să descarc mai repede, că se alterează marfa”, răspunde, mucalit, şoferul de la Urban SA. Până să se apuce de vidanjare, nea Sandu a fost şofer pe o maşină de pâine şi pe alta de distribuţie de alimente. Râde cu gura până la urechi: „Căram cam tot aia, da’ sub altă formă!”. Spune că e plătit mai bine aici, unde ridică în mână cam 1.500 de lei, cu tot cu sporurile de „muncă în condiţii penibile” – aşa-zisul spor de „ruşine”, vechimea în muncă şi alt spor de activitate în condiţii nocive.

FOTO: Nea Nicu e călare pe situație

„Lăsați, domnu’... Stați deoparte. E păcat de micul dejun!”

Oamenii din oraş îi cunosc, îi salută, şi le zâmbesc. Acum au ajuns pe o stradă mărginaşă, de pe lângă aeroport, fără canalizare centralizată. Cei doi se opintesc la o placă de beton ce acoperă o fosă septică. Tocmai evacuează „material” de la un caz social, o familie nevoiaşă care nu are bani să plătească vidanjarea, iar primăria şi firma de salubritate îi ajută. Frontul de lucru e simplu și se repetă de fiecare dată. Nea Nicu bagă furtunul cu diametrul de 20 de centimetri în fosă, iar nea Sandu pornește pompa. În cinci minute, „treaba mare” a altora e în pântecele de oţel al vidanjei. La sfârşit, şoferul îşi ajută coechipierul să tragă greoiul furtun şi să-l aşeze la locul lui, de-a lungul maşinii. Amândoi poartă mănuși de protecție, dar nea Sandu a renunțat la pantofi și conduce în șlapi, că e tare cald. Dau să văd conţinutul fosei. De la un metru distanţă, miasmele mă gonesc instantaneu. Politicoşi, cei doi se abţin să râdă de mine: „Lăsați, domnu’... Stați deoparte. E păcat de micul dejun”. Cred că tocmai am fost luat la mișto.

Geo Bogza: „Moartea celor doi curățitori de latrine”

În 1935, maestrul reportajului literar românesc, Geo Bogza, descria cu tuşa sa inconfundabilă o tragedie. Doi vidanjori muriseră într- o hazna. Textul maestrului nu are nevoie de niciun comentariu. Iată, mai jos, un scurt pasaj: „

Se pare că, de îndată ce a intrat, Gheorghe Bărbuţă şi-a pierdut cunoştinţa. Vedeţi, sunt locuri diferite unde îţi poţi pierde cunoştinţa. Sunt cucoane care leșină la teatru, pe fotolii de pluș, și li se dă cu eter pe la nas. Gheorghe Bărbuță, băiat de la țară, în vârstă de 20 de ani, și-a pierdut cunoștința într-o hazna.

Tovarăşul lui, Alexandru Doboş, văzând că nu mai dă niciun semn de viaţă, a intrat după el. În noaptea îmbălsămată de primăvară cei doi oameni au murit, dându-şi sufletul în fundul latrinei.

Ce moarte degradantă!

Ce moarte ticăloasă, pe care, la drept vorbind, n-ar fi meritat-o Gheorghe Bărbuță și Alexandru Doboș, ci atâția infami politicieni, dacă ar fi adevărat că păsările pier pe limba lor”.

Banii n-au miros

Instrumentarul de lucru conţine, pe lângă furtunuri, şi „şarpele”, un furtun special, cu un cap metalic, prin care iese apă cu presiune mare şi desfundă orice canal blocat. Dar e folosit rar, că lumea s-a mai civilizat şi nu mai aruncă în WC-uri toate prostiile. Nea Nicu se şterge pe frunte cu dosul palmei. Oftează: „Io am fost lăcătuș-mecanic pe timpu’ lu’ Împușcatu... Da’ nu se mai caută meseria asta. Atunci, ziceam că ce fac acu’ e de rușine. Ce să mai spun? Că dacă nu e de muncă...”.

Se zice că banii n-au miros. Cei câştigaţi de ei cum sunt? Îşi dau coate şi răspund în duet: „Nu miros dom’le, să fim serioşi!”. Şi, când ajunge acasă şi-l întreabă băiatul sau nepoţii ce a făcut la serviciu, ce le spune nea Nicu? Omul dă din umeri şi răspunde sec: „Că am băgat furtunul şi am tras din fosă...”. Nimic nu-l poate doborî, nici măcar duhoarea latrinelor. Experienţa l-a rutinat: „Am lucrat la Avicola, unde băgam mâna, până la umăr, în găinaț. Ăla era premium! Că are amoniac în el... Dacă stă o săptămână pe mașină îi arde vopseaua”.

Mai puțin de jumătate din locuințele individuale din Otopeni nu au canalizare, ci fose. Și nu toate fosele corespund condițiilor de mediu, în sensul că nu au fund cimentat și parte din conținutul lor ajunge în pământ și în apa freatică de suprafață. Dar sistemul de canalizare al orașului e în extindere. Culmea este că cea mai defavorizată zonă e cea de lângă aeroport

„Să nu vorbească unu’ urât, că nu mai mănânc”

Cei doi spun, în cor, că s-au imunizat, cu timpul: „La noi e aceeaşi chestie, fie că e iarnă, fie că-i vară! Tot de aceeaşi <>!”. Amândoi sunt de acord că meseria asta nu-i pentru oricine. Că cine nu poate să reziste mirosurilor se îmbolnăveşte. Nea Nicu se întristează: „Am avut un prieten căruia i se făcea rău, mereu. I s-a mărit ficatul, de scârbă, s-a îmbolnăvit şi a murit!”. Culmea este că vidanjorii spun că, pe cât de detaşaţi sunt de obiectul muncii lor când sunt la serviciu, pe atât de sensibili sunt când mănâncă. „Io sunt <scarbos> numai la masă! Să nu vorbească unu’ urât că, gata, nu mai mănânc! După ce scot furtunul din hazna, nu mai am nicio treabă, mănânc și gata!”. Azi, are pacheţel de acasă cu parizer, franzelă şi muştar.