Fideli şi singuri în doi sau fericiţi în vieţi paralele?

14-06/editorial_2-465x390
Autor: | | 2 Comentarii | 1711 Vizualizari

Din statistici, românii sunt europenii care divorţează cel mai mult. Anul trecut, una din cinci căsătorii s-a terminat la Tribunal sau la notar, după caz. Deja un subiect întors pe toate părţile. Mai există însă tot o problemă a vieţii moderne, despre care se vorbeşte mai mult pe la colţuri decât la televizor sau despre care nu se vorbeşte mai deloc, dar cu un impact poate infinit mai mare decât o despărţire oficială.

Vieţi duble, dualitate, iubiri paralele. Oricum am defini, mai mult sau mai puţin telenovelistic, esenţa e aceeaşi. Cabinetele psihologilor au, la acest capitol, cazuistică din belşug, bărbaţi şi femei, deopotrivă. Pentru unii dintre ei este o problemă emoţională, de care ar vrea să scape şi pe care nu o pot depăşi singuri, pentru alţii este un stil de viaţă în afara căruia nu pot respira şi care îi împlineşte ca individualităţi. Triunghiurile amoroase sunt la modă încă din secolul trecut, mai ales într-o perioadă a căsătoriilor forţate. Până şi psihologii încearcă să ne scoată din cap monogamia. Dar, chiar şi în prezent, când se presupune putem alege şi nu sunt constrânşi de presiuni sociale, problema „vieţilor paralele” pare că s-a cronicizat.

Sunt oameni care aleg să îşi ia inima în dinţi şi se despartă când lucrurile încep să scârţâie şi oameni care, din frica de singurătate sau de a nu pierde anumite beneficii materiale şi tot confortul de până atunci, fie rămân într-o relaţie să sufere în tăcere, fie încep să trăiască în vieţi paralele. Se spune că, în astfel de situaţii, sentimenetele de vinovăţie se împart. Că o astfel de „convenţie” nu funcţionează dacă unul dintre „trădători” are un grad de libertate mai mare decât celălalt. Dacă unul dintre ei este singur, iar celălalt, căsătorit, sau într-o relaţie serioasă, cu toate atributele şi responsabilităţile ei, nu merge. Pentru că unul dintre ei va ajunge întotdeauna să îşi dorească mai mult.

Primul pas, ca să nu ajungi la stadiul în care să te macine pe interior, este să-ţi pui din start o barieră mentală. „Să ştii ce ai de la început. Să nu îţi faci iluzii sau planuri”, îmi spunea o cunoştinţă mai veche, care trăieşte în „dualitate” de aproape doi ani. Genul de om căruia îi place să spună despre el că nu e bărbatul unei singure femei. Are 35 de ani, o soţie, pe care o iubeşte şi o respectă, şi doi copii cu ea, dar în acelaşi timp se întâlneşte cu o altă femeie, de care e la fel de îndrăgostit, dar cu care vorbeşte şi alte lucruri decât despre copii, facturi şi rate...

Nu suferă în niciun caz că îşi „înşeală” (termenul e relativ) nevasta, singura lui problemă este că trebuie să rupă din timpul pe care ar putea să îl petreacă cu copiii ca să se vadă cu a doua femeie din viaţa lui. În rest, e cel mai fericit om. Sau cel puţin aşa îi place să spună. Nu îşi doreşte să-şi părăsească nevasta şi s-o ia pe cealaltă de soţie, nici măcar nu ştie dacă ar mai funcţiona ce au acum dacă ar oficializa...

La capătul celălalt este, s-o numim Andreea, 43 de ani, prinsă într-o căsătorie care nu îndeplineşte în niciun caz atributele unei relaţii. În loc de doi soţi, sunt doi străini, care s-au luat din convenienţă şi care au avut asta clar în minte de la început, indiferent de câte eforturi au mai făcut ulterior să găsească unul la celălalt acel „ceva” care să îi facă să se îndrăgostească. Nu au nici măcar copii împreună şi nu sunt legaţi emoţional în niciun fel. O afacere împreună şi alte asemenea lucruri materiale sunt singurele puncte pe care le au în comun şi se pare şi suficient de puternice dacă au fost de ajuns ca să îi ţină împreună de aproape două decenii.

Se văd doar seara şi stau de vorbă, la masă, ca doi prieteni care se văd doar la câteva distracţii facile. Fiecare cu viaţa lui, de care celălalt nu se interesează niciodată în profunzime. Nu vorbesc despre persoanele cu care se întâlnesc, dar asta este ceva implicit. „Am ajuns la o convenţie care ne oferă mai multă satisfacţie aşa decât dacă am lua-o pe drumuri diferite la vârsta asta”, îmi povestea sec, dar cu o relaxare care nu făcea decât să-i confirme povestea.

Indiferent de situaţia concretă, stilul acesta de viaţă este o realitate şi pare să nu fie e pentru oricine. E posibil să iubeşti însă doi oameni în acelaşi timp sau e doar o iluzie? O proiecţie a creierului nostru? Şi atunci, pe care dintre ei îl iubeşti mai mult? Sau, la un partener iubeşti ceva şi la altul, altceva? Singura certitudine este faptul că în fiecare dintre cele două (sau mai multe!) „vieţi” găsesc împlinirea unor nevoi, care trec dincolo de graniţa dorinţelor, şi pe care un singur partener nu le poate îndeplini cumulativ.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi