Știu, nu sînt mulți cei care obișnuiesc să meargă la Biserică în ziua de Crăciun. Poate că, totuși, merg mai mulți oameni decît în fiecare duminică, dar, oricum, mult mai puțini decît, de pildă, în noaptea Învierii.
Crăciunul, înglobat în „sărbătorile de iarnă”, serios amenințat în prestigiul său festiv de revelion și de chiolhanurile sfinților de după revelion, de zilele libere de la serviciu (cam în aceeași perioadă a anului romanii serbau Saturnaliile – interesantă și neîntîmplătoare potrivire!), dar și de agitațiunea din jurul porcului, își pierde proeminența religioasă. Devine o zi mai specială pentru că se dau cadouri, se stă cu familia și se cîntă cîntece duioase. Mai este, sigur, și scenografia specială: bradul împodobit, Moș Crăciun și lumini în oraș. Dar, ideea că de Crăciun se evocă ceva de natură mistică se estompează. Crăciunul evocă un mister, cel mai mare mister din istoria Universului. Creștinii se bucură de Crăciun pentru că Tatăl a trimis printre fiii și fiicele Lui pe Fiul Său, Dumnezeu întrupat! Bucuria Crăciunului este, creștinește vorbind, bucuria că marele mister a avut loc: Dumnezeu, intangibil, incomensurabil și imposibil de imaginat, a luat trup de om, ca al meu sau al dumneavoastră, s-a născut din femeie, ca mine și ca dumneavoastră și a umblat printre noi, învățîndu-ne. Că n-am priceput mare lucru din ce ne-a spus El, asta e altceva, dar coborîrea lui Dumnezeu în om rămîne cu adevărat momentul care rupe istoria în două – ceva a fost înainte și altceva după. Crăciunul, vreau să zic, este sărbătoarea absolută! Noi, îl trăim cum putem. Frumos, zicem, așa cum înțelegem noi frumosul...
Crăciunul se trăiește, acum, ca un moment de solidaritate caldă și tandră, clipă de liniște, interval de relaxare. Aproape nimeni nu trăiește Crăciunul ca pe o clipă mistică. Ritualul nu mai servește mitului din care s-a născut. Autonomizarea ritualului în raport cu mitul, a gestului în raport cu fapta pe care o evocă, produce confuzie și iluzie. Ritualul Crăciunului a devenit obicei comercial și a dobîndit, în sine, un sens. Iisus Cristos, a cărui naștere o sărbătorim de fapt, este cu totul secundar în peisajul festivităților. Priviți la Moș Crăciun ca să înțelegeți rătăcirea: întîi, simplul fapt că Moșul a devenit figura centrală a Crăciunului este elocvent pentru amploarea derapajului nostru, dar priviți și modul în care ni se înfățișează Moșul. El este orice, de la un bătrînel simpatic, cu barbă albă, sanie trasă de reni și sac plin de cadouri pînă la fetițe „Playboy” (le zice „Crăciunițe”) îmbrăcate sumar! Sărbătoarea se extinde comercial pentru toate gusturile, poftele și apucăturile! Fapt este că, ceea ce era odată o consecință secundă a sărbătorii, adică oferirea de cadouri, a devenit centrul întregii desfășurări de forțe de Crăciun. Propaganda comuniștilor din anii 1970-1980, care denumea decembrie „luna cadourilor”, anume pentru a nu pomeni de Crăciun, a izbîndit. Pentru mai toată suflarea eliberată de comunism, decembrie are de-a face cu petreceri, cadouri, îmbuibare și vacanțe. Sîntem liberi! Iar Iisus Cristos, cel care prilejuiește toate acestea, cel a cărui „zi de naștere” o sărbătorim, nu mai e pomenit de nimeni. Fugim de el. Gîndiți-vă un pic: dați o petrecere de ziua copilului dumneavoastră. Vine lume multă și veselă. Masa e plină și toți se simt bine. Petrecere de pomină. Atît de mult le place invitaților mîncarea, băutura și distracția încît au uitat, cu dumneavoastră în frunte, de ce au venit. Într-un colț, uitat cu totul, copilul dumneavoastră pivește cheful de pomină care nu mai are nici o legătură cu el. Ar fi cam dureros să se întîmple așa, nu? Ei bine, exact asta facem pruncului Iisus an de an, de ziua Lui...
Am dat peste scrisorile sf. Nicolae Velimirovici (1881 – 1956) întîmplător, în pangarul unei cunoscute și frumoase mănăstiri bucureștene. Mă interesam de chestiunea celor cinci răni ale Mîntuitorului – temă vast abordată în Biserica Catolică, dar mai puțin în Biserica Ortodoxă - și am ajuns, din aproape în aproape, la acest extraordinar sfînt sîrb, el fiind unul dintre puținii autori ortodocși care au scris ceva pe subiectul care mă interesa. Nicolae Velimirovici a fost un reper fundamental al Bisericii Ortodoxe sîrbe în vremuri grele. Viața lui este, cu adevărat, extraordinară, iar aspectul biografic care mi-a dovedit calitatea sa umană și duhovnicească a fost că atît fasciștii cît și comuniștii l-au considerat un inamic și l-au prigonit.
Ne puteți urmări și pe Google News
În vremea celui de-al doilea Război Mondial a ajuns să fie închis în lagărul de la Dachau, iar după al doilea Război Mondial, în 1946, cînd comuniștii au venit la putere în Iugoslavia, a luat calea exilului american. În teribilul secol XX, măsura decenței și omeniei nu a putut fi alta decît refuzul, deopotrivă, al fascismului și comunismului. Oricine a acceptat una doar, chipurile pentru a lupta cu cealaltă, a greșit. Nu trebuie să ne repezim să-i judecăm pe aceștia, dar nici nu avem voie să pregetăm să-i lăudăm pe cei care au știut că iadul e și brun și roșu. Nicolae Velimirovici a fost unul dintre ei. A fost, de asemenea, un om foarte învățat, trecut prin școli europene înalte, pe care le-a absolvit cu titluri academice supreme. A scris mult, alert și, nu am nici o îndoială, inspirat de Duh. Poate că nu toate ideile lui ne sînt pe plac. Mie, de pildă, nu-mi place deloc modul polemic-intolerant în care vorbește despre catolici, dar oamenii trebuie luați, întîi, cu părțile lor bune și apoi cu părțile lor rele.
Într-una dintre predicile despre nașterea Domnului, sf. Nicolae Velimirovici explică admirabil de ce au fugit Iosif și Maria împreună cu Pruncul Iisus în Egipt, cînd Irod a dezlănțuit demența. A fost, cum se exprimă sfîntul, „fuga Stăpînului dinaintea slugii, fuga celui tare dinaintea celui slab.” Așadar: „De ce fuge Dătătorul de viață dinaintea muritorilor? Nu se puteau dezlega lucrurile mai repede și mai simplu? Nu putea Dumnezeu, Stăpînul vieții și al morții, să trimită un înger al morții să ia sufletul lui Irod, în loc să-l pună pe drumuri pe Iosif, trimițîndu-l în Egipt? Fără îndoială, ar fi putut Atotputernicul să facă acest lucru, dar pentru ce? Ar fi fost, poate, mai pe placul nostru, dar în pofida mîntuirii noastre. Cum s-ar fi arătat de Evanghelie grozava strivire a firii omenești prin păcat, păcat peste păcat și cum s-ar fi arătat că trebuie să se amestece însuși Dumnezeu, dacă în noaptea aceea s-ar fi curmat prin moarte gîndul cel rău al lui Irod? Și, dacă n-ar fi fugit Dumnezeu de oameni, cum ar fi văzut cel orb duhovnicește prăpastia în care a căzut neamul omenesc cînd s-a înstrăinat de Dumnezeul cel adevărat carel călăuzea?”
Am sentimentul că, încet-încet, Crăciunul a devenit tot un fel de fugă. De data asta nu a celui puternic din calea celui slab, ci a celui care a greșit din calea celui față de care a greșit, a celui care are nevoie de iertare și de dragoste din calea celui care vrea să-i dea iertare și dragoste.
Recomandările noastre
08:43 - Coaliția tăcută!
