Nivelul inteligenței și al frustrărilor pare să fie constant în PSD, în ultimii zece ani. Toți îl înjură pe Băsescu, toți vor să fie Băsescu. Nu este nici o diferență între Geoană țopăind fericit, în seara zilei de 6 decembrie 2009, când se credea președintele României, și Victor Ponta, care cere onoruri militare cuvenite doar șefului statului, spunând că, într-o bună zi, el va fi la Cotroceni.

Să i se cânte și lui cele patru strofe din Imnul de stat. Am mai văzut la el frustrarea și ambiția stupidă de a-i fura prăjitura lui Băsescu, în vara lui 2012. Visul lui Ponta era să meargă la Consiliul European. Să-l vadă Angela Merkel și Barroso ce inteligent și chipeș este. S-a dus la Bruxelles ignorând decizia Curții Constituționale, în ironiile celor de la Financial Times și a fost ignorat de toată lumea. Stătea stingher pe o canapea, împreună cu ambasadorul României la UE și cu ministrul Aferilor Europene. Un premier dintr-un stat baltic l-a lăsat cu mâna întinsă, preferând să dea declarații presei. Ponta n-a învățat nimic din acea umilință, în care singur s-a băgat. S-a dus la bilanțul Internelor hotărât să-i fure ceremonialul lui Băsescu. Fanfară, gardă de onoare, marș de întâmpinare. Electoral, este evident că astfel de piese de teatru nu-l ajută la nimic. Pur și simplu, omul este un fanfaron, pentru care funcțiile politice asta înseamnă: vizite fastuoase în Macao și Samarkand, dineuri și oportunități foto cu mai-marii lumii, onoruri militare. Atât. Când apare o problemă sensibilă, gen privatizarea CFR Marfă, Ponta o șterge în vacanță. Până la urmă, nici nu trebuie să mă enervez. Onorurile prezidențiale pe care le-a uzurpat în această după-amiază sunt momentul său de glorie. Altele, nu cred că mai apucă.