Ilegaliștii, falșii eroi creați pentru a-i legitima pe comuniști

Închisoarea Doftana, locul în care erau închiși cei mai mulți comuniști ilegaliști FOTO: HISTORIA.RO
Autor: | | 4 Comentarii | 1662 Vizualizari

Ilegaliştii au reprezentat seminţele plantate de Partidul Comunist în solul neproductiv, deşertic al României interbelice în privinţa apetenţei pentru extrema-stângă, o Românie care respingea categoric dogmele radicale ale bolşevismului revoluţionar, şi care au înflorit după 1944 sub atenta protecţie a Moscovei.

Continuarea pe premium.evz.ro

Premium.evz.ro este platforma cu plată a site-ului „Evenimentul zilei”, cuprinzând o selecție exclusivă de materiale de presă de calitate.

Singura pretenție de legitimitate reală a comuniștilor români este dată de activitatea ilegaliștilor din perioada dintre cele două războaie.


FOTO: Filimon Sârbu era însărcinat cu organizarea de acte de sabotaj economic în Constanța



Imagine hiperbolizată

Reacţiile disproporţionate ale autorităţilor în raport cu influenţa neglijabilă a PCdR a permis acestuia să îşi construiască o biografie de luptă împotriva regimului, o imagine hiperbolizată a martiriului existent într-o mică măsură. Desigur, partidul a promovat o politică îndreptată împotriva României Mari, a fost legat ombilical de Moscova, a fost exponentul sectarismului sufocant şi autoizolării faţă de realităţile momentului respectiv, dar nu poate fi trecută cu vederea doza de idealism a unui număr de militanţi ai PCdR.


Reacțiile disproporționate ale autorităților în raport cu influența neglijabilă a PCdR a permis acestuia să își construiască o biografie de luptă împotriva regimului.


Tineri săraci și cu educație precară

Aceștia au crezut în postulatele propovăduite de Kremlin și au suferit efectiv pentru ele în închisorile din România. Majoritatea adepţilor era formată din tineri proveniţi din familii cu venituri mici, cu o educaţie precară, fără o perspectivă de viitor clară. Idealismul lor este cu atât mai vizibil, cu cât posibilitatea instalării unei regim comunist era cvasinulă utopică, într-o Europă dominată de naţionalism, România fiind şi ea acaparată de flagelul naţionalismului excesiv


FOTO: Vasile Roaită este cel care a tras sirena care i-a chemat pe muncitorii de la Uzinele ”Grivița” la grevă, în februarie 1933



Portretul reacționarului la tinerețe

Debutul perioadei de ilegalitate a venit în urma adoptării Legii Mârzescu, în decembrie 1924. Iniţial, două ordonanţe militare ale Corpului II Armată – 5 aprilie şi 23 iulie – interziseseră orice activitate comunistă, dar excepția de incompetență ridicată de avocații comuniști a dus la anularea lor și eliberarea acuzaților.


FOTO: Nicolae Ceaușescu, în perioada ilegalistă: arestat de poliția din Târgoviște (1936) FOTO: WIKIPEDIA.ORG



Promovau interesele sovietice

Acţiunile statului au venit în contextul discuţiilor eşuate de la Viena cu Uniunea Sovietică în privinţa Basarabiei, PCdR promovând punctul de vedere sovietic, şi anume organizarea unui plesbicit care să determine voinţa cetăţenilor din provincia alipită în 1918, şi a revoltei orchestrate de comuniştii din Ucraina în zona Tatarbunar, eveniment petrecut în septembrie.

În fapt, activitatea partidului nu a fost interzisă în totalitate. Au fost înființate organizații-paravan care reprezentau interfața legală a PCdR – Blocul Muncitoresc-Țărănesc, Liga Muncii sau Blocul Democratic.

Acelaşi statut ambiguu îl regăsim şi în presă. Ziare sau publicaţii care transmiteau mesajele cele mai digerabile din repertoriul comunist erau lăsate de autorităţi să se manifeste. Toate acestea au luat sfârşit odată cu victoria Uniunii Sovietice în Al Doilea Război Mondial. Prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul României a dus la legalizarea Partidului Comunist şi, într-un final, accederea acestuia la putere.

Va începe un proces de legitimare, activitatea din ilegalitate constituind un pilon de bază în tentativa de legitimare a noii puteri totalitare. Anii ’50 au fost, din acest punct de vedere, un teren fertil pentru naşterea şi consolidarea mitului ilegalist, PMR hrănindu-se din faptele de vitejie revoluţionară etalate de membrii săi în perioada interbelică.


Ilegalistul provenea dintr-o familie modestă, cu venituri insuficiente, cunoștea de mic abuzurile patronilor sau moșierilor.


Consolidarea mitului

Ca și în alte cazuri, propaganda a dezvoltat o imagine-clișeu, un tipar ușor de identificat de către toți oamenii muncii. Invariabil, ilegalistul provenea dintr-o familie modestă, cu venituri insuficiente pentru asigurarea unui trai decent – „ stăteau 12 oameni înghesuiţi într-o odaie (...) cu podeaua cojită, cu două divane în fund, cu trei rogojini pe jos.”1) Viaţa dificilă se dorea a fi o acuză la adresa societăţii capitaliste şi un motiv pentru schimbarea regimului „burghezomoşieresc”.

 Acesta cunoştea de mic greutăţile vieţii, abuzurile şi nedreptăţile patronilor sau moşierilor. Foamea/setea de învăţătură era o altă caracteristică a oricărui ilegalist, lipsa posibilităţilor materiale împiedicându-l să urmeze cursurile unei şcoli, cu toate că „visul lui era să înveţe carte.” Pe acest fond alb are loc intervenția tovarășului mai în vârstă (de cele mai multe ori, istoriografia comunistă se referă la experiența revoluționară în calitate de militant, și mai puțin la anii de viață ai muncitorului inițiator) care îl introduce în tainele marxism-leninismului și ale luptei de clasă.

Odată cu iluminarea ideologică, noul membru se transforma, la rândul său, în agitator şi îndrumător pentru alţi aspiranţi. Ilegalistul avea, de asemenea, o „energie neobosită”, „privirea neclintită”, „hotărâre şi putere de acţiune”, era „demn şi neînfricat”, „neîndurător faţă de duşmani”, un reper moral ireproşabil, un exemplu de urmat. Acesta mai trebuia să fie şi un „strălucit orator de mase şi un excelent organizator.”2)

Moartea eroică, obligatorie pentru credibilitatea mitului

Dar testul suprem, etapa obligatorie prin care trebuia să treacă orice ilegalist cu pretenţii era ciocnirea cu autorităţile represive sau, în termenii specifici epocii, vorbim de „lupta eroică a comuniştilor înfruntând teroarea şi prigoana sălbatică a clasei stăpânitoare.”3)

Toate procesele intentate comuniștilor reprezentau o înscenare, o nedreptate pe care cel acuzat o reclama fără teamă. Acesta trebuia să fie demn, să nu dea dovadă de slăbiciune. Mai mult decât atât, sfidarea instanţei era o regulă, cel care ajungea în faţa judecătorilor, ştiind că luptă pentru o cauză înaltă, „nu se scuză, ci acuză.”4)

Moartea eroică, de preferat sub gloanţele „exploatatorilor”, era obligatorie pentru credibilitatea mitului. Era o dovadă peremptorie a dedicării totale pentru binele celorlalți, a consolidării legendei de martir, de victimă.

Ilegaliști celebrii

În acest sens, Vasile Roaită sau Filimon Sârbu sunt cele mai edificatoare exemple.

Vasile Roaită – cel care, în mitologia comunistă, a tras sirena care i-a chemat pe muncitori la grevă în februarie 1933 – a murit la 19 ani, „cu pântecul sfârtecat de gloanţe, cu trupul pătruns de baionete.” Filimon Sârbu – însărcinat cu organizarea de acte de sabotaj economic în zona oraşului Constanţa şi a portului din localitate – a murit executat, refuzând să fie legat la ochi deoarece ştia că sacrificiul său este „pentru o cauză dreaptă”.


FOTO: Atelierele CFR Nicolina, din județul Iași



De asemenea, alt personaj cu notorietate în primii ani de regim comunist a fost Ilie Pintilie. Cea mai cunoscută faptă a sa a venit în februarie 1933. În timp ce la Bucureşti aveau loc grevele de la Atelierele Griviţa, Ilie Pintilie a fost liderul mişcărilor de protest de la CFR Nicolina, în judeţul Iaşi. Condamnat la închisoare, va muri la Doftana în urma cutremurului din 10 noiembrie 1940.

Alte referințe notabile de ilegaliști în perioada anilor internaționalismului proletar au fost Bela Breiner, Haia Lifschitz – a murit în închisoare după 43 de zile în care a refuzat să mănânce, protestând față de decizia de condamnare la 8 ani de închisoare dată în 1929, Olga Bancic – membră a Rezistenţei Franceze, executată prin decapitare de nazişti în 1944, sau Ştefan Gheorghiu.

Sfârșitul

Tema ilegalistă s-a estompat puternic în spaţiul istoriografic şi literar spre sfârşitul perioadei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Regimul se consolidase ideologic, atinsese o maturitate care îi permitea să se îndrepte spre alte orizonturi, lupta de clasă, violența socială nu mai erau noţiuni determinante pentru liderii Partidului.

Note bibliografice

1) Savin Bratu, Vasile Roaită, ediția a II-a, Editura Tineretului, București, 1950, p. 20.

2) F.N.D.I.P.A., Eroi și martiri ai clasei muncitoare, București, 1949, p. 11.

3) Gheorghe Gheorghiu-Dej, 40 de ani de luptă sub steagul..., Editura PMR, București, 1961, p. 425.

4) Teodor Rudenko, Sfârșitul Doftanei. Memoriei lui Ilie Pintilie, Editura Scânteia, București, 1945, p. 17.




Alte articole din categoria: EVZ Special

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro