Testamentul lui Kafka nu a fost respectat niciodată. L-a trădat prietenul său cel mai bun, sau, dimpotrivă, l-a iubit prea mult?
Franz Kafka, genialul romancier praghez, moare în 1924, la vârsta de 40 de ani. Moartea sa nu este misterioasă în sine. Tuberculoza, maladie veche de când lumea, nu și-a găsit remediile decât din anii 1940.
Dar, în pragul morții, scriitorul a lăsat într-un sertar o carte poştală stranie:
„Dragul meu Max,
Ne puteți urmări și pe Google NewsO ultimă dorință: tot ce las în urma mea, sub formă de jurnale, manuscrise, scrisori, atât în calitate de expeditor cât și de destinatar, desene etc. (că se află în biblioteca mea, în sertarele cu haine, în biroul de la mine din casă sau în orice loc în care le găsești) trebuie arse în integralitate și fără a fi citite, la fel ca tot ce a fost scris sau desenat și care se află în posesia ta sau în posesia altor persoane, cărora trebuie să le ceri, în numele meu, să procedeze la fel. Totți cei care vor refuza să îți încredințeze scrisorile lor trebuie măcar să promită că le vor arde ei înșiși.
Al tău,
Franz Kafka”
Max Brod, el însuși scriitor și jurnalist, este prietenul cel mai apropiat al lui Franz Kafka. Cei doi s-au cunoscut în timpul studiilor și de atunci au devenit nedespărțiți. Nimic surprinzător deci că Franz Kafka îl înștiințează despre ultimele sale dorințe. Nici că vrea să fie ars tot ceea ce rămâne de la el: în timpul scurtei sale existențe, își aruncase deja pe foc 90% din operă.
Max Brod
Ceea ce este cu adevărat tulburător este că Max Brod nu și-a îndeplinit obligația morală. A preferat să ignore ultima dorință a prietenului său. Dimpotrivă, i-a publicat manuscrisele. Dacă nu ar fi fost Brod, omenirea nu ar fi aflat de Procesul (1925) și Castelul (1926).
Când a fost găsit testamentul lui Kafka, cercurile literare și universitare au oscilat între oripilare și recunoștință. Memoria îi dă dreptate lui Brod, morala îl condamnă. Ce crimă este mai respingătoare: cea de a nu respecta post-mortem dorința unui autor sau cea de a face să dispară o capodoperă a umanității? Brod l-a iubit prea mult sau prea puțin pe Kafka?
Chiar şi cei mai fervenţi admiratori ai scriitorului praghez sunt înclinaţi să creadă că, dacă aceasta fusese dorinţa lui Kafka, Brod ar fi trebuit să strângă din dinţi şi s-o îndeplinească. Un autor are dreptul să intervină pe schiţele lucrărilor sale ori de câte ori simte că este nevoie, fără să se teamă că acestea vor fi publicate fără acceptul său.
Este posibil ca el să considere că nu există dar mai preţios pe care îl poate face omenirii decât să nu îi arate o lucrare mediocră – sau cel puţin mai slabă decât ceea ce ar fi putut să creeze în final.
Să luăm exemplul lui Chopin, al cărui prieten, Julian Fontana, i-a dezvăluit mai mult compoziţii împotriva voinţei compozitorului. Chopin avea toate motivele să îşi dorească arderea acelor lucrări: el ştia că ele nu erau la înălţimea celorlalte şi că ar fi umbrit strălucirea operei sale.
Toţi artiştii mari îşi aruncă o bună parte din lucrări: taie, şterg, aruncă tot ce li se pare mediocru. Asta nu înseamnă însă că au totdeauna dreptate. Să ne amintim că Nabokov voia să pună pe foc Lolita, dar a fost oprit de soţia sa.
Există însă ceva bizar în această ultimă dorinţă a lui Kafka.
El trebuie să fi ştiut că prietenul său îi va ignora cererea. În primul rând, Brod i-a şi spus aceasta. Nimic de mirare: el a fost cel care l-a împis tot timpul pe Franz să-şi publice operele. El l-a prezentat editorului său.
Apoi, Kafla era jurist. Dacă ar fi vrut să impună executarea acestei dorinţe, ştia cum să procedeze din punct de vedere legal. Nu ar fi scris-o pe o carte poştală, ci ar fi lăsat un testament în bună regulă.
Şi atunci, care poate fi explicaţia gestului său? Slate crede că şi acesta făcea parte din pasiunea scriitorului de a răspândi mituri despre propria sa persoană: că este sărac, fragil, solitar – toate acestea erau legende care trebuie să-l fi amuzat grozav pe Kafka. Iar „testamentul” acesta face şi el parte din legenda lui.
Totuşi, povestea nu se sfârşeşte aici.
Cincisprezece ani după moartea scriitorului, lumea este bulversată de venirea lui Hitler. Max Brod urcă în ultimul tren care trece frontiera cehă, cu numai cinci minute înainte ca armata germană să intre în ţară. Poartă cu el o valiză cu conţinut preţios: jurnalele şi scrisorile prietenului său, Franz Kafka. Pentru a le putea căra pe acestea, şi-a trimis propriile manuscrise prin poştă, o cale mult mai nesigură. Brod se va instala la Tel Aviv, unde va muri în 1968, la vârsta de 84 de ani.
Nu are nici un moştenitor, aşa că lăsând-o pe secretara sa personală,Esther Hoffe, executoare a testamentului, în care scrie că lucrările lui Kafka trebuie încredinţate „Universităţii ebraice din Ierusalim sau bibliotecii municipale din Tel Aviv sau unei alte instituţii din Israel sau din străinătate”.
Dar Esther Hoffe nu respectă nici ea ultima dorinţă a şefului ei. Va merge până acolo încât va vinde manuscrisul original al Procesului arhivelor naţionale germane pentru suma de două milioane de euro.
Iar restul hârtiilor lui Kafka este lăsat fiicelor sale, Ruth şi Eva. Apoi, după moartea lui Ruth, Eva rămâne singura păstrătoare a comorii.
Eva Hoffe este o ciudată. Trăieşte singură în apartamentul său din Tel Aviv, înconjurată de douăsprezece pisici, urâtă de toţi vecinii pentru mirosul înţepător de pipi care se răspândeşte din locuinţă.
Casa îi este spartă de mai multe ori, dar spune că opera lui Kafka este mai în siguranţă la ea decât la muzeu.
Biblioteca Naţională a Israelului deschide un proces împotriva Evei Hoffe. De la bară, aceasta îi insultă pe toţi şi ameninţă că se sinucide.
Avocaţii nu ştiu nici ei prea bine pentru ce se bat. Nu există nici o dovadă că Max Brod a desemnat-o pe mama Evei ca singură moştenitoare, nici că i-ar fi lăsat ceva. Apoi, ce legitimitate poate avea ultima dorinţa cuiva care nu a respectat ultima dorinţă a altei persoane?
În fine, Curtea Supremă din Israel decide în august 2016: fondul Kafka va rămâne în proprietatea Bibliotecii Naţionale. După mai bine de 90 de ani, scriitorul îşi găseşte liniştea.
Recomandările noastre
