Întâmplări de „Dosarele X” din arbitrajul românesc

Fostul arbitru Gheorghe Biziniche, în fața unui templu aztec FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ
Autor: | | 2 Comentarii | 722 Vizualizari

Fostul asistent ploieștean, Gheorghe Biziniche, povestește, printre altele, cum l-a ajutat Victoria, echipa fostei Miliții, să-și instaleze telefon acasă și care a fost prețul plătit.

Viaţa de arbitru poate fi uneori la fel de palpitantă precum cea de fotbalist. Cel puţin în urmă cu 10 - 20 de ani, dar şi înainte de Revoluţie, cu siguranţă era.

Precum mulți dintre arbitrii retrași din activitate, ploieșteanul Gheorghe Biziniche are o grămadă de povești după o activitate de peste 25 de ani în domeniu. Blaturi, momente haioase, bătăi de care a scăpat ca prin urechile acului, de toate a trăit cel pe care lumea fotbalului și-l amintește cu apelativul „Bizi”.

Șeful Miliției Capitalei, contra șeful de la Pașapoarte

„Am avut parte de un debut special în prima divizie, un meci «tovărăşesc », să zic aşa, între Victoria Bucureşti, unde şef era generalul Marin Bărbulescu - comandantul Poliţiei Capitalei - şi Flacăra Moreni, unde ocrotitorul era generalul Ghenoiu, şeful de la Paşapoarte”, povesteşte fostul asistent. „S-a jucat la începutul returului, dar era un meci restanţă din tur, că din cauza vremii nu se putuse juca atunci. În sfârşit, începe meciul, dă gol Moreniul, 1-0. Se juca pe terenul II de la Dinamo, în spate. La un moment dat, văd o Dacie albastră cu numere mici și cu vreo patru antene pe ea venind pe aleea din spatele tribunei mele și din ea coboară un tip cu o căciulă de astrahan, haină de blană cu guler, care se apropie în spatele meu și mă întreabă: «Cât e scorul, domn’ arbitru?». «1-0», zic eu. «1-0 pentru cine?». «Pentru Moreni!». «Cum pentru Moreni? Ce dracului fac ăştia aici?», a luat foc tipul şi s-a dus glonţ în zona băncilor de rezervă. Abia după meci am aflat că ăla era chiar generalul Bărbulescu. Imediat s-a făcut 1-1, iar după pauză 2-1 pentru Victoria și așa a rămas. Eu cred că oricum așa s-ar fi terminat, poate generalul nu știa de evoluția scorului”.

Ce nu s-a rezolvat în șase ani s-a reușit în două zile

„După meci - spune „Bizi” -, la protocol, vin la mine Dumitru Dragomir şi Coco Deleanu, care erau conducătorii Victoriei: «Domnul Biziniche, ştiţi, noi nu oferim avantaje materiale arbitrilor!».

De parcă le ceruse cineva ceva. Zic «da, domnilor, mi se pare normal», la care ei adaugă: «Dar vă putem ajuta cu alte probleme, dacă aveţi nevoie! ». Şi atunci îmi vine ideea şi le spun: «Știți, eu stau la bloc și am doi copii mici, chiar aș avea nevoie de telefon. Am cerere depusă de șase ani și tot aștept». «E-n regulă!». Atât! Ei bine, după doar două zile mă sună o femeie de la Poştă, din Ploieşti, că «domnu’ Biziniche, veniţi rog până la noi, vi s-a aprobat cererea de instalare a telefonului!».

De şase ani aşteptam şi ăştia rezolvaseră în două zile! Bucuros, iau un buchet de flori, merg la tipă, dar aia era speriată rău, nici vorbă să ia florile: «Nu, vă rog, nu mă băgați în belele, nici nu știți de la ce nivel s-a intervenit să intrați peste rând». Adevărul e că eu ajunsesem abia pe la numărul 600 și ceva pe lista de așteptare!”.

Telefon ascultat și număr de școală de Miliție

Hazul însă de-abia acum începe. „Mi-au dat numărul 133 009, în timp ce Şcoala de ofiţeri de Miliţie de la Câmpina avea 233 009! Diferea o singură cifră şi deseori mă trezeam cu telefon în creierii nopţii: «Vă rog, cu elev-sergent Ionescu! » sau pe cine naiba mai căutau ei. Eram disperat, se trezeau copiii, nevasta că să schimb numărul, dar nu mai puteam. Le spuneam ălora la telefon că e greşeală, să pună doi la început în loc de unu, dar tot sunau alţii şi alţii. Însă asta n-a fost tot. După Revoluție, când am schimbat și telefonul și numărul, am găsit în receptorul vechiului aparat o diodă mică, ceva de genul, despre care mi-au spus unii care știau că prin aia îmi erau ascultate convorbirile! Atunci am făcut eu legătura, cum de mă trezeam pe la serviciu cu colegi care ştiau lucruri despre care nu aveam cum să ştim decât eu şi cu nevastă-mea. Erau colaboratori ai Securităţii, că erau infiltraţi peste tot”.

Salvați de jandarmi la Arad

Un meci pe care Biziniche nu are cum să-l uite este UTA – Gloria Bistrița, jucat în etapa a 16-a a campionatului 1993- 1994. „S-a terminat 1-1, dar după ce Alexandru Crișan, care era la centru, n-a dat un penalty clar pentru UTA. La final, unii dintre spectatori au sărit gardul, să ia la bătaie brigada, nu mai conta că eu și Valeriu Banu am fost doar asistenți. Am fugit repede la vestiare, ne-am baricadat în baie. În sfârșit, a trecut iureșul! Așa credeam noi, pentru că după o oră tot mai erau vreo 300 de oameni la porți să ne aștepte. Ne-au scos cu mașina Jandarmeriei, aia cu coviltir, și țin minte și acum cum suporterii alergau după mașină, să se apuce și să urce, iar jandarmii le dădeau cu pulanele peste mâini să nu apuce bara aia. Mai târziu, spre noapte, ne-au dus cu o Dacie la Timișoara, la tren, să venim spre București. Incredibil, dar la gară ne așteptau vreo 10 suporteri veniți de la Arad și care aflaseră că plecăm cu trenul ăla! Ne-am tras gulerele, căciulile peste ochi, nu ne-au recunoscut, dar ce spaimă am tras!”.

Gol validat de copiii de mingi!

O partidă aparte a fost cea din Giulești, dintre Rapid și FC Brașov, din ediția 1995- 1996. „Era etapa a patra din retur, dar s-a disputat în decembrie, pentru că anul ăla s-au jucat primele patru etape din retur la finele turului, ca să aibă timp echipa națională să se pregătească pentru Euro ’96. Era deja 2-0 pentru gazde când mai dă unul de la Rapid un șut din careu, pe colțul scurt, gol! Cornel Sorescu fluieră gol, eu mă duc spre centru, Banu, aflat la cealaltă tușă, se duce și el. Atunci, un jucător al Brașovului strigă la Sorescu și-l cheamă și-i arată că plasa laterală avea câteva ochiuri rupte și că, de fapt, pe acolo intrase mingea în poartă. Faza era pe partea lui Banu, dar ăla era într-o confuzie totală, nu știa ce să mai zică. Atunci, Sorescu mă întreabă pe mine: «Ce-ai văzut, Bizi?». «Eu am văzut gol!», dar nici eu nu mai eram sută la sută. Și atunci îmi vine ideea și-i întreb pe doi puști, copii de mingi, aflați în spatele porții: «Măi, copii, a fost gol!?». «Gol, nene! Plasa am rupt-o noi, în pauză, când ne-am jucat la poartă!». Și gol a rămas! După meci am văzut cu toții, pe o cameră TV, reluările. Fusese, într-adevăr, gol valabil”.




Alte articole din categoria: Sport

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi