Editura Evenimentul si Capital

Invazia MUSULMANĂ. De două ori a eșuat. Va reuși a treia ISLAMIZARE a Europei?

Musulmani rugându-se pe o stradă din Paris, astăzi
Autor: | | 5 Comentarii | 3935 Vizualizari

De două ori în istorie, o civilizație musulmană superioară a fost la un pas de a islamiza Europa. I-a lipsit însă baza demografică. Astăzi, dimpotrivă, demografia este cea care dă având Islamului pe continent.

Reproducem în cele ce urmează un tulburător studiu al lui Michel Garfinkiel, președintelele Institutului de studii strategice și geopolitice Jean Jacques Rousseau de la Paris, publicat în Dreuz.info.

Francezii o numesc „Bătălia de la Poitiers”. Istoricii anglo-saxoni îi spun „Bătălia de la Tours”. În țările islamice, se numește „Ma’arakat Balat ash-Shuhada”, adică „Bătălia de pe Calea Martirilor”.

Este vorba de un singur eveniment: în 732, francii creștini, conduși de Charles Martel, i-au scos din Galia pe invadatorii musulmani veniți din Peninsula Iberică.

Tradiția istoriografică franceză vede în această înfruntare un „act fondator” al națiunii.

Istoricul militar german Hans Delbrück afirmă că este „evenimentul cel mai important din istoria omenirii”.

În 1942, Adolf Hitler le mărturisea unor apropiați:

„Mai bine ar fi câștigat islamul... Această religie răsplătește eroismul și promite paradisul războinilor... Animați de un astfel de spirit, germanii ar fi cucerit lumea... Dar creștinismul i-a împiedicat.”

Totuși, nimic nu dovedește că o victorie musulmană la Poitiers ar fi răsturnat cu adevărat istoria. Cel puțin pe termen lung.

După 732, Islamul și-a reluat ofensiva, de la un capăt la altul al Europei și adeseori cu succes.

- În Spania, arabii, sosiți aici în 711, își consolidează dominația pentru mai multe veacuri;

- În Italia, cuceresc Sicilia în 827 și o păstrează vreme de două secole și jumătate, până în 1091.

- Mai mult: victorii musulmane – mai întâi arabe și apoi otomane – în Răsăritul și Centrul Europei. Arabii încep asediul asupra Constantinopolului încă din 669; otomanii pun piciorul în Balcani începând cu secolul al XIII-lea; în secolul al XIV-lea, controlează toată Europa de Sud-Est, inclusiv Ungaria, până la Dunăre, Țările Române, Sudul Ucrainei; în 1683, sunt pe punctul de a cuceri Viena.

Totuși, în toate aceste țări sau teritorii, Islamul a sfârșit prin a da înapoi sau a dispărea. Ca și cum Europa i-ar fi fost refractară.

Acest eșec este în primul rând unul demografic: în Europa musulmană, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Orient, cea mai mare parte a populației a rămas ne-musulmană.

Rugăciune în stradă a musulmanilor, în Moscova zilelor noastre

Astfel, în Spania, chiar și cu aportul imigranților din Africa de Nord, Levant și Arabia – adesea, triburi întregi – sau al creștinilor convertiți (muladis), musulmanii nu depășesc niciodată o treime din populația totală. Începând cu secolul XI, această proporție se diminuează neîncetat; în secolul XV, ea nu este mai mare de un milion de musulmani la 6,5 milioane de locuitori, adică 15%.

Sicilia este aproape de Africa de Nord și ușor de atins pe mare, așa că aici colonizarea musulmană este mai susținută decât în Spania. Totuși, populația musulmană nu depășește niciodată 40% din totalul populației.

În Europa otomană, proporția dintre musulmani și ne-musulmani este și mai mică: 30% față de 70% în regiunile cele mai islamizate, cum ar fi Macedonia sau Bosnia; 10% față de 90% în restul regiunilor.

Otomanii recurg la tot felul de expediente pentru a întări cucerirea demografică: sürgün (surghiunul), transferul de populații, care deportează creștini în regiunile musulmane ale Imperiului, și înlocuirea lor, cu musulmani și evrei, deportați în sens invers; devshirme, recrutarea cu forța a băieților creștini, care după ce sunt educați musulman, sunt transferați la unitățile militare de elită; privilegiile conferite celor convertiși, chiar când trecerea lor la islam este pur formală, cum a fost mai ales cazul bogomililor și catarilor din Bulgaria și Bosnia.

Însă, deși „Turcia din Europa” se umple de moschei și medrese somptuoase (Plovdiv, Belgrad, Sarajevo, Eupatoria), sau de superbe hamamuri (Budapesta), ea rămâne majoritar creștină.

Dominațiile musulmane din Europa nu se sprijină, în definitiv, decât pe superioritatea civilizațională, care se traduce prin superioriatea militară. Din momentul când aceasta se diminuează, se impune realitatea demografică. Și Islamul bate în retragere.

Sunt două momente în care Islamul a ajuns la o superioritate globală:

Mai întâi, momentul arab, din secolul VII în secolul IX.

Imperiul creat de califii omeiazi și abasizi este moștenitorul direct al civilizațiilor bizantine și iraniene. Între altele, acesta are acces la civilizațiile chineză și indiană. Știe să tragă foloase din aceste întâlniri, împrumutând tehnicile și meșteșugurile sau traducând într-o limbă de comunicație unică cele mai importante opere filosofice științifice și medicale.

Rezultatul: o agricultură care hrănește o populație uriașă – musulmană și ne-musulmană și o prodigioasă prosperitate urbană. La sfârșitul primului mileniu, Europa creștină nu avea decât un singur oraș cu peste 300.000 de locuitori: Constantinopole. Lumea arabo-musulmană avea trei, dotate cu apă curentă, bai și canalizare: Bagdad în Orient, Palermo și Cordoba în Europa.

Aceeași situație se repetă și în plan militar: de la Bizanț, Imperiul Otoman a luat organizarea armatelor, știința navală și strategia. De la Iran, cavaleria, arcurile din materiale compozite și naft-ul, un fel de aruncător de flăcări. De la India și China, oțelurile cele mai ușoare șui rezistente. Toate acestea au dat armatei otomane o putere de șoc care îi permit să învingă pe aproape orice câmp de luptă.

Însă, începând din secolul XI, Occidentul latin și lumea arabo-islamică cunosc dezvoltări opuse. Primul restabilește treptat legăturile cu trecutul său antic, începe el însuși să acumuleze cunoștințe științifice, își înmulțește inovațiile tehnologice și nu ezită să învețe de la arabo-musulmani tot ceea ce aceștia îi pot învăța.

Lumea islamică, dimpotrivă, rămâne înțepenită la același nivel de realizări, respinge curiozitatea științifică și filosofică în favoarea uneo teologii din ce în ce mai rigoriste, abandonând dechsiderea care inițial îi dăduse toată forța sa.

Reconquista creștină în Peninsula Iberică se explică înainte de toate prin această inversare. Până în secolul XI, micile regate creștine care s-au format în regiunile muntoase și greu accesibile, nu sunt competitive în fața Al-Andalus, Spania islamică din centru și sud.

Apoi, însă, în vreme ce primele se modernizează, ceea ce-a doua regresează și apoi face implozie. Într-adevăr, ea cade în 1086 în mâinile berberilor integriști veniți din Maroc și Sahara: almoravizii și almohazii. Aplicâdn cu rigoare Sharia, noii stăpâni îi alungă pe țăranii creștini, apoi elitele urbane evreiești pentru a sfârși prin a alunga înseși elitele musulmane. Același conservatorism îi face să disprețuiască evoluția rapidă a armamentului și a tacticilor militare.

Momentul adevărului îl reprezintă bătălia de la Las Navas de Tolosa, în 1212. Armele „futuriste” ale creștinilor, cuprinzând o cavalerie grea în armură și arbaletieri îi zdrobesc pe musulmanii rămași fideli cavaleriei ușoare a primilor cuceritori.

În 1250, deficitul demografic cojugat cu declinul militar face ca toate statele islamice din Peninsula Iberică să dispară, cu excepția Granadei, care, la adăpostul munților Sierra Nevada, va rezista până în 1491.




Alte articole din categoria: EVZ Special

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
Nume: Prenume: Varsta: Email: Localitate: Judet: Telefon:


Sex: M / F




FACEBOOK
evz.ro