Editura Evenimentul si Capital

Genialul Hocus-Pocus: Cum a apărut un MESSIA în Islam | JIHADUL dintre Musulmani (3)

Moscheea Al-Azhar este unda dintre cele mai vechi din Cairo. Ea adăpostește universitatea religioasă omonimă, devenită simbol al Islamului sunnit
Autor: | | 8 Comentarii | 1967 Vizualizari

Noul episod din istoria dezbinărilor care au măcinat Islamul vorbește despre luptele politice ascunde în spatele ideilor religioase. Pentru a putea legifera după plac, califul Al Ma’mun, fiul lui Harun Al-Rașid, adoptă în 827 doctrina raționalistă a mu’taziliților, care îi neagă lui Allah orice atribut omenesc. Concluzia: Coranul nu avea cum să fie pronunțat de către Allah, deci el a fost creat.

CITEȘTE ȘI: Cum au ajuns șiiții și sunniții să se URASCĂ de MOARTE. Cât este de DEMOCRAT Allah? | JIHADUL dintre Musulmani (2)

De ce se MĂCELĂRESC între ei COPIII lui ALLAH? MII de decapitări între adepţii ISLAMULUI şi un RĂZBOI tot mai BARBAR | JIHADUL dintre Musulmani (1)

Sultanul aliat cu Germania care a proclamat „Jihadul” în timpul Primului Război Mondial. Soldații, îmbărbătați de actori îmbrăcați în giulgii! | JIHADUL dintre Musulmani (4) Cum a apărut ISIS din cenușa lui Saddam. Atentatul de la Moscheea de Aur | JIHADUL dintre Musulmani (5)

 

NATURA CORANULUI

Argumentul este combătut cu forță de către Ahmad Ibn Hanbal, pentru care Cartea Sfântă este eternă. Omul, spune el, trebuie să se supună cuvântului lui Dumnezeu și celui al Profetului său, autentificat de către ulemas.

Încarcerat, biciuit, teologul continuă să apere lectura literală a textelor. Fondator al unei școli juridice cunoscute ca „hanbalism”, el este unul dintre părinții sunnismului.

Nabil Mouline subliniază:

Termenul însuși nu desemnează un grup deteminat, o credință, o practică decât începând cu secolul al IX-lea.”

Supușii lui Ali și ai descendenților lui nu sunt nici ei șiiți. Cel puțin nu încă. Istoricii preferă să-i numească „alizi”. Marea lor problemă este că se rup la fiecare succesiune.

Prima schismă: zaydiții, care, după moartea celui de-al patrulea imam, în 711, decid să-l urmeze pe Zayd ibn Ali, și nu pe fratele său și succesorul desemnat, Mohamed Al-Bakir. Apropiați, din punct de vedere al dreptului, de școlile juridice sunnite, și în teologie de mu’taziliți, ei se disting printr-un activism violent.

Zayd însuși este ucis într-o rebeliune contra ultimilor Omeyazi. Moștenitorii săi se refugiază în zone mai îndepărtate: în Yemen (unde vor domni până la puciul din 1962, în Khorassan, în nord-estul Iranului, sau în Maroc, împreună cu Idrisizii.

În 765, lucrurile se repetă. Asemenea tuturor imamilor, Djafar Al-Sadiq, al șaselea în ordine cronologică și autor al unei importante jurisprudențe, Codul Djafarit, sfârșește și el de moarte violentă – va fi otrăvit de către califul Al-Mansur.

Imamatul ar fi trebuit să-i revină fiului său celui mai mare, Ismail, dar acesta murise înaintea tatălui său. „Nu este adevărat”, vor afirma unii, care susțin că acesta este Mântuitorul care va veni la sfârșitul timpurilor.

Ismaelienii, numiți și septimani, sau „șiiți cu șapte imami”, se disting prin ezoterismul lor și prin diversele aspecte împrumutate din Gnoză, neoplatonism sau filosofia persană.

Ei se răspândesc până în India și întemeiază regate puternice: Qarmații în Bahrein (903 – 1077), Fatimizii, mai ales în Tunisia și apoi în Egipt (910 – 1171). Califii lor au construit Cairo și celebra universitate religioasă Al-Azhar, care, paradoxal, va deveni simbolul islamului sunnit.

Și ismaelienii se vor rupe: din ei vor apărea secte numite adesea „ghulat”, adică „abuzive”, deoarece exagerează sacralitatea lui Ali.  Druzii sunt un astfel de exemplu de sectă.

FIUL ASCUNS

Divizându-se la nesfârșit, șiiții riscă să dispară cu totul. În 874, la moartea celui de-al 11-lea imam, Hassan Al-Askari, cei care vor fi numiți imamiți susțin că a existat un fiu, numit Mohamed, care a fost ascuns. Este numit Mahdi, Călăuzitorul. Și acesta va apărea mesianic la sfârșitul timpurilor, pentru a învinge puterile răului.

Vreme de șaptezeci de ani, el comunică cu credincioșii săi prin intermediul a patru intermediari succesivi, apoi, după decesul ultimului, încetează să se manifeste. Este marea ocultare.

Istoricul Pierre-Jean Louizard subliniază:

„Este un număr de hocus-pocus, o construcție politică destinată să saleveze comunitatea. Lovitura de geniu a fost să pună capăt succesiunilor, fără a lăsa tronul vacant.”

Juriștii sunniți acuză șiiții de toate relele: că provoacă „fitna” (discordia), că au introdus o bid’a (inovație blamabilă). Unii aruncă asupra lor anatema („takfir

”), cer să fie trecuți prin sabie, să li se ia bunurile și nevestele, ca Ibn Taymya – un autor din secolul al XIII-lea devenit unul dintre principalii inspiratori ai jihadiștilor din ISIS, pentru a le justifica crimele.

În practică, și contrar perioadei actuale, cele două mari ramuri ale Islamului nu se înfruntă tot timpul. Cel mai adesea, se ingnoră.

CELE DOUĂ IMPERII

Șiiții practică „taqyia” (arta disimulării). Ei se dezvoltă într-un mod clandestin sau se enclaviează în cadrul imperiului. Califii îi tolerează, câtâ vreme nu se revoltă. Pot deveni chiar înalți funcționari, uneori miniștri. Mai mult se „mănâncă” între ei.

La fel se întâmplă și în tabăra rivală. „Persecuțiile se exercită mai întâi in interiorul sunnismului”, subliniază Sabrina Mervin, cercetătoare la Centre National de Recherches Scientifique, autoare a unei Istorii a Islamului (Ed. Flammarion). Mai ales împotriva sufiților, cum ar fi misticul Al-Hallaj, crucificat la Bagdad în 922, pentru a fi declarat în plină comuniune divină: „Eu sunt Adevărul”, adică „Eu sunt Dumnezeu”.

Schimbarea se produce la începutul secolului al XVI-lea, în 1502, mai precis, când Ismail ia puterea în Persia, întemeiază dinastia Safavizilor și proclamă șiismul ca religie de stat. O opțiune foarte politică. Se creează un imperiu în fața altuia, cel Otoman. Primul este șiit, celălalt sunnit.

Sabrina Mervin comentează:

„Safavizii au ales șiismul pentru a se deosebi de Otomani.”

Foarte repede se ajunge la confruntări armate. Însă războaiele îi opun mai mult pe suverani decât popoarele. Vreme de secole, frontiera dintre cele două imperii „este una dintre cele mai stabile din lumea musulmană”, amintește istoricul Jean-Pierre Filiu. Aceasta corespunde aproximativ celei care desparte astăzi Iranul de Irak.

Fiecare acceptă importante minorități care se revendică de la religia celuilalt. Arabi sunniți trăiesc în provincia Khouzestan, în sudul Iranului. Șiismul este predominant în jurul locurilor sfinte de la Badjaf și Karbala, ca și în masivul Amil, în Liban.

Una dintre ramurile îndepărtate, numite „alauită”, se menține în partea meridională a Turciei de astăzi. O toleranță care nu exclude câte un pogrom, din când în când.




Alte articole din categoria: ISIS

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
Nume: Prenume: Varsta: Email: Localitate: Judet: Telefon:


Sex: M / F




FACEBOOK
evz.ro