Nimic nu tulbură inima românului mai tare ca energia pământului căruia îi spune simplu: Moldova. De la Botoșani până la Ipotești sunt puțin peste 8 kilometri.
Îi poți parcurge într- un sfert de oră cu mașina și valea care ți se deschide în fața ochilor când pătrunzi pe drumul Ipoteștilor te face să crezi că-i aparții dintotdeauna.
Simplitate
Ipotești este departe de a fi „locul unde se agață harta în cui”, este o bucată de pământ românesc unde oamenii 
trăiesc de sute de ani cu aceeași simplitate ca odinioară. Merg la biserică să-și sfințească bucatele în haine curate și frumoase, se spală pe față cu rouă și când se întâlnesc, deși s-au văzut de două sau trei ori în ziua respectivă, se salută. Și mai e ceva pentru care acești oameni sunt mândri. Aici s-a născut Mihai Eminescu și în fața focului viu al creației nimeni nu are voie să se certe, să înjure sau să mintă. Te frământă ideea că această casă pe care o vizitezi este construită în 1979, fiind, după spusele ghidului care te conduce prin camere, copia fidelă a celei originale. Casa în care a văzut lumina zilei poetul a fost pusă la pământ în anii ,30. Chiar și cea construită după planurile celei originale a avut aceeași soartă.
Ne puteți urmări și pe Google News
Revenire la vechea fundație
În 1940, a fost inaugurat la Ipotești primul muzeu memorial, înființat în casa reconstruită în 1934, pe același loc. „Deoarece nu respecta structura originalului, casa-muzeu este dărâmată, iar în 1979 se inaugurează o alta, reconstruită pe vechea fundație a casei Eminoviceștilor”, descoperi scris în prezentarea de la rubrica „Casa părintească” a Memorialului Ipotești. Grupuri de elevi vin încontinuu aici. Părinții lui Eminescu au locuit în casa de la Ipotești începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ea fiind cumpărată de la Constantin Hurmuzachi din Cernăuca. Nu ai cum să nu te gândești dacă micul Eminescu nu a alergat prin curtea plină cu gâște, gâscani, rațe sau găini, sau doar a stat la soare citind și scriind, adolescent fiind. Din 2000, finisajul exterior și interior al casei, mobilierul expus - parte original, parte provenind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea - reînvie atmosfera celor treizeci de ani, din 1848 până în 1878, în care familia poetului a locuit la Ipotești, în casa construită de căminar odată cu mutarea definitivă la moșia din sat.
O punte între două lumi
Multe obiecte expuse sunt legate din perioade din viața poetului, precum caseta cu monograma sa, în care păstra ustensilele de machiaj și toate cele necesare, te determină să îndrăznești s-o atingi, doar ca să-i simți căldura. E drept, pe tine, adultul care are scopul precis de a zăbovi aici în 
căutarea unor răspunsuri, te interesează mai mult tăcerea decât discursul. După ce vezi cu ochii minții salonul casei plin cu membrii familiei Eminovici, le zâmbești de la distanța timpului tău și cercetezi puțin călimara în care stăpânul casei își înmuia tocul ca să rezolve problemele contabile ale moșiei, înțelegi că pășești pe puntea dintre două lumi, a lor și a ta. „Lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu chei străine…”, spunea Tudor Arghezi. Câtă dreptate avea... Oricum ar fi, pământul Ipoteștilor lasă urme adânci în sufletul călătorului venit de departe ca să-l vadă și să-l atingă.
„În poezie sunt nuferi, faceți rost de ei!
„Lacul codrilor albastru” și nuferii lui au fost aduși la viață în alt loc decât cel original de către comuniștii care au primit ordin să facă acest lucru. Într-o mlaștină, alimentată de un izvor subteran, a început construcția lacului, chiar în mijlocul pădurii Ipotești. S-a colmatat toată mlaștina, s-au făcut câteva defrișări, s-a lărgit albia și astfel a apărut LACUL. Ordinele sunau clar: «În poezie sunt nuferi, faceți rost de ei». Și așa s-a întâmplat. Nuferii au fost aduși de la Vorona, de la 50 de kilometri și au fost ancorați de fundul lacului cu nailon, ca să nu se scufunde.
Recomandările noastre
